Zilele şi nopţile unui (fost) student la Comunicare

Între avioane

2012-01-27T21:34:00.000+02:00

Dragă,

Vorba aia, ger de crapă pietrele, dar eu tot îmi fac timp și spațiu să ies un pic p-afară, să văd niște oameni, niște dans și cred că niște vodkă. Am tot tras de mine și de minte și de alții să îți povestesc istoria excursiei, mai bine zis vacanței, pe care am făcut-o și pe care am avut-o undeva la un capăt de lume, pe la începutul anului și lunii și perioadei astea bune în care tot sper că mă aflu. O să iau totul pe momente, nu cred că neapărat într-o manieră cronologică obișnuită, mai degrabă cum îmi sare (din buzunare). Patru ore par destul de lungi, dar sunt cam scurte când ești între avioane, în expresia asta dulce și ușor chinuitoare, în aeroport de oraș lăudat, pe care nu l-ai văzut, dar pe care vrei să îl găsești, cu soarele văzut ieșind în emisfera asta, de după planetă, doar acum câteva ore, din avion. Am fugit totuși, cu trenul, că mergea doar jumate de ceas, cadran și oră, până în centru, cu un bilet cam scump, dar satisfăcător. Amsterdamul, așa, la ora aia, pe la 8 dimineața, era ud și cuminte, cu niște case lungi, pe apă, ușor într-o parte, lăsate una pe alta, probabil de oboseală, după atâția ani și oameni. Cu grilaje trase, magazine pline de brânză și cașcaval, aproape că am alergat până în prima mare piață pe care am văzut-o, aproape dezbrăcată și ușor rușinată, nemachiată și poate încercănată, am băut o cafea, cu lapte și zahăr și scorțișoară, m-am uitat pe sus și pe jos, m-am bucurat și-am pornit spre gara aia cam murdară, în așteptarea trenului ăla, să facă o cale întoarsă. Nici nu știu ce să îți arăt sau să-ți zic despre asta, despre tot locul ăla, poate poza asta, făcută cu mâinile mele lipsite de talent și cu aparatul meu vechi și robust, dar cu ecran digital. Mi s-a părut mic, desenat strașnic și perfect pentru un început de vacanță, într-o dimineață tipică, dar îndestulătoare. O oră foarte devreme cred că a fost bună de stârnit poftă și dorință de întoarcere. Amsterdam a fost un nod bun care a legat aeroportul din București cu aeroportul din țara care e mai portocalie decât îi spune numele. Dar o să îți povestesc altă dată despre asta, acum parcă mi se împleticesc degetele și limba, mi se pare că nu mă lasă să îți spun totul cum vreau, și nu vreau să stric nimic din tot ce a fost, vreau sa le las așa cum le-am simțit.

Cu drag.

Peştele-penis

2012-01-08T23:14:00.000+02:00

Dragă,

Mi-am pierdut câteva ore astăzi prin oraş, singur, cum îmi place, dar cum o fac tot mai rar în ultima vreme, şi m-am uitat pe sus, pe faţadele blocurilor, intenţionat, să văd ce afişe mari a mai dârâmat recenta furtună mediatizată şi bine meritată. Am ajuns, bineînţeles, prin librării să mă uit prin cărţi, să citesc fragmente şi să văd cum se mai încalţă lumea. Eram printre nişte rafturi, aproape de teatrul mare, plin de schele şi cârpe, o parte căzute la furtună, şi răsfoiam o carte de dimensiuni potrivite, străină, cu poze, care arăta ciudăţenile culinare ale popoarelor de pe planeta asta, a noastră. Printre viermi, ochi de capră, burtă şi faţă de porc (asta ar putea să îmi sune cunoscut, ce bine parcă totuşi că rămân şi pentru mine o ciudăţenie) era o poză şi o pagină cu mulţi peşti-penis, care chiar aşa arată, nu ştiam de ei, şi modul în care nu-ştiu-ce-popor, din nu-ştiu-ce-zonă îi consumă cu plăcere şi cu bucurie. Am zâmbit, desigur, m-am gândit la prostii, câteva secunde, până când, de după nu-ştiu-ce-raft a ieşit o nu-ştiu-ce-doamnă care răsfoia şi ea nu-ştiu-ce-carte şi nici nu se uita la mine, dar mi s-a făcut aşa de ruşine că eu mă uitam la o nu-ştiu-ce-aproape-pornografie că am închis rapid volumul, l-am ascuns sub alte cărţi pe raft şi m-am dus la secţiunea "biserică" să mă smeresc. Nu mi-a reuşit, primul titlu pe care mi-au căzut ochii vorbea despre sex şi creştinism, dar măcar am încercat. Mi-e ruşine de oameni, mai ales de străini, care nu mă cunosc, dar îşi fac impresii despre mine, mai ales în metrou, la coada de la supermarket sau la bilete la film, unde numai gândul că aş putea ajunge acolo, în faţă, la ghişeu, să descopăr că nu îmi ajung banii, să ţin oamenii din spatele meu din vieţile lor, cu erorile mele, numai gândul ăsta mă face roşu ca bucata aia de măr otrăvită din care a muşcat nu-ştiu-ce-prinţesă albă din copilăria noastră.

Te pup şi-aşa.

Zile noi

2011-12-31T11:53:00.000+02:00

În zilele noi ce încep peste câteva ore vă doresc să căutaţi şi să găsiţi sentimente înalte în orice loc din voi, de lângă voi şi aşa mai departe.Portocale pentru toţi prietenii mei!

"Îl ştiu pe inimă"

2011-12-28T13:40:00.000+02:00

Dragă Moş Crăciun,

E târziu, ştiu asta, alţi copii ţi-au scris de mult, am rămas doar eu, o să încerc să fiu scurt, poate nu mai ai răbdare, dar noi avem mereu nevoie de tine.

S-au schimbat (ştiu că asta aştepți să îți povestesc) lucrurile, un pic şi oamenii şi arhitectura, văd că şi vremea, chiar şi numele şi orele din zile, programul de somn şi ăla de nopți pierdute, dar am început uşor uşor să mă obişnuiesc. S-a terminat şi perioada aia de care m-am ținut cu dinții, aia care mi-a plăcut aşa tare şi a fost moale şi mică şi mare şi abruptă şi colorată şi albă sau neagră şi aglomerată şi singură si minunată. S-a terminat prin toamnă, era cald afară, cu un bal la care mi-am pus papion lucios şi cămaşă vişinie, la care am băut vodkă şi bere şi vin şi apă şi ceai şi am dansat cu toată lumea, am şi cântat la microfon şi am stat până dimineața când am văzut Bucureştiul într-o lumină nouă, puțin vulgară, dar a cărei amintire încă mă bucură.

Ţi-aş mai spune multe, dar ştiu că te grăbeşti, şi eu fac la fel, un singur lucru totuşi, vreau să stai liniştit pentru că aşa cum spun şi englezii, nu am uitat nimic din anul ăsta atât de tulburat, "îl ştiu pe inimă". Ţi-l povestesc când ne vedem data viitoare, mai liniştiţi, sper că foarte curând, pentru că noi avem mereu nevoie de tine.

Cu drag,

Ionuţ

P.S. ..doar ca să ştii... m-ar bucura tare o bicicletă la primăvară.

Dansând pe muzică electro

2011-12-03T01:23:00.001+02:00

Mie nu prea îmi place muzica asta electro. Era bună când aveam 16 ani și mergeam în tabără la mare, dansam toți pe cuburi și aveam ochelari de soare noaptea. Dar în momentul ăsta nu mă prinde, nu îmi spune, nu mă ia și nici nu mă trântește. Când apare însă câte o circumstanță, într-o pivniță, dansez și eu cu oamenii, puțini și ei, pe ritmuri fără voci, ne legănăm toți înainte și înapoi, înainte și înapoi, înainte și înapoi. Am trei sâmbete plus o duminică săptămâna asta, două le-am consumat deja printr-o librărie la Romană, nouă, nu aia cunoscută de toată lumea, cu niște cărți cam prea puțin aranjate într-o ordine anume, dar cu muzică frumoasă, de unde mi-am cumpărat cu reducere (ce bine) memoriile unui autor american promiscuu, bolnav și grozav. Am citit vreo douăzeci de pagini într-un soare călduț, de început de primăveri, pe o terasă aglomerată de fulare și căciuli cu ciucuri rotunzi și pufoși, într-un unu decembrie în care nu m-am simțit mai patriot sau mai puțin special. Dimineața a început bine, prin Herăstrăul invadat de veverițe prietenoase cum am mai văzut prin altă capitală europeană mai bine păstrată și igienizată și a continuat cu mămăligă și brânză și smântână, doar ca să se termine cu un somn lung și timpuriu, mai ceva ca într-o zi cu școală. Mi-am adus aminte de facultate, ca de fiecare dată, și de orele de după prânz din zilele de luni și marți când ne plimbam prin oraș și știam fiecare afiș nou postat pe zidurile monumentelor sau pe vitrinele de la Scala. Mă bucur totuși de sâmbăta de mâine și mi-e deja frică de duminica de după. Sper să nu mai dansez tot așa, înainte și înapoi, înainte și înapoi, înainte și înapoi, ci să mai fac un pas și în stânga. Sau în dreapta.

Muzica ţine loc de multe lucruri

2011-11-29T22:34:00.001+02:00

Sarmale cu orez de la supermarket

2011-11-21T22:30:00.001+02:00

Dragă,

Am pus pe foc o oală cu două sarmale cu orez cumpărate într-o caserolă de plastic, nişte apă şi un pic de sare. Am pus şi singurul capac pe care l-am găsit, de două ori cât oala, peste. Le-am lăsat aşa câteva minute cât m-am învărtit prin bucătărie şi mi-am schimbat pantalonii, cămaşa şi puţini viziunea. Le-am verificat de două ori în tot intervalul ăsta, să mă asigur că nu se ard sau că nu rămân prea reci. M-am gândit mult la ele, cât se gândeşte orice om normal la sarmalele lui, le-am mirosit şi mi-a fost un pic teamă să nu mă ardă la limbă, pe gât, în stomac sau în toate celelalte locuri prin care trec orice doua sarmale cu orez. Am considerat la un moment dat că era cazul, le-am scos cu o lingură, le-am pus pe farfurie şi le-am mâncat cu două felii minuscule de pâine gata prăjită, din pachet. N-am simţit nimic pentru ele, dar nu au fost rele şi sunt sigur că dacă nu le notam aici să le vezi şi tu, le uitam până mâine. Nu a plouat mai deloc în lunile astea, mă tot întreb de ce şi mi se face pe jumate dor de lumina pe care o avea noiembrie în alte vieţi, tot ale noastre, dar de mai demult. Iar mi-e somn aşa devreme, merg în pat, să ne întâlnim, cum îmi doresc mereu, dar vii din ce în ce mai rar.

Te aştept,

al tău.

Muzica din căștile noastre

2011-11-06T15:46:00.003+02:00

Ne recunoaștem pe stradă, noi oamenii, după mărimi și lungimi. Ne știm, nefericiții cu nefericiții, fericiții cu fericiții, după felul în care ne ținem picioarele în mijloacele de transport în comun care ne sufocă atât de mult din zile. Ne citim, evident, toate gândurile și purtăm discuții la nivelul ăsta pe care alții nu îl înțeleg, despre vreme, despre locurile de muncă și despre nopțile pe care le petrecem parcă tot mai cuminți, dormind și visându-ne toate fricile, toți monștrii și toate filmele europene. Ne este frică unul de altul, nu cumva să greșim și să se vadă, dar ne iubim foarte tare, cu pasiuni, în secret. Ne uităm unul la altul, la formele pe care le avem, la nasturii uitați desfăcuți, ne atenționăm, dar mai iertăm urmele de pastă de dinți de pe mâneci și pantofii murdari. Ne-am opri toți din drum, în fiecare zi, ne-am întoarce cu tot corpul și mintea și sufletul și am porni într-o fugă în direcția cealaltă, unde știm noi că e mai bine, mai moale, mai strâmt și mai soare. Nu o facem, stabilim toți așa în tăcere că mai bine mergem pentru moment înainte și ne promitem unul altuia că o să vină anotimpuri mai fericite. Nu credem nici unul în cuvintele astea, dar ne prindem de ele, cu disperare și ne încolonăm din nou pentru scările rulante. Și aici ne știm, dăm discret din picioare pe ritmul muzicii care ne răsună din mii de perechi de căști.

In depozit

2011-11-03T20:12:00.001+02:00

M-am simtit astazi, pe la ora 12, intr-un depozit, cel mai urat si cel mai prost baiat. Bine ca stiu ca viata nu e despre cum te simti intr-un depozit. Sunt sigur ca zile mai bune o sa vina si le astept cu totul.

Fara nicio reducere

2011-10-16T16:03:00.001+03:00

Draga, iti scriu din tren, de pe telefon, unde nu am diacriticele de care sunt asa de apropiat, dar sper sa ma ierti, pentru ca eu m-am iertat. Acceleratul, cu niste scaune galbene, destul de murdare, dar pe care un domn din fata mea le-a laudat la telefon ca fiind occidentale, trece prin atatea anotimpuri mici ca am renuntat sa le mai numar. Pe blocuri era zapada, pe camp imediat dupa nu mai era, iar pentru o bucata scurta de padure a iesit si soarele. Drama despre care am vrut sa iti vorbesc a inceput chiar de vineri, dar am fost prea ocupat cu somnul adanc. Mi-am cumparat si atunci si acum bilet de tren, intreg, fara nicio reducere. Acum ninge, pe la Predeal, de s-a oprit si trenul undeva la mijloc sa ne lase sa vedem ce tristi sunt toti copaceii inca verzi. Saracii.

Te pup oricum.

Kirsten Dunst goală la mine în baie

2011-10-09T22:46:00.000+03:00

Joi, nici nu mai știu când, m-am găsit pe plăci de gresie mari, dansând cu un pahar în mână, cam singur într-un mijloc, dar cumva mulțumit de gândurile, picioarele și pornirile mele. A venit în câteva ore toamna, cu toate ale ei, cu oameni îmbrăcați prea gros, cu oameni îmbrăcați prea subțire, cu ploi de care se bucură pământul și agricultorii, cu șosete noaptea în pat și cu zile liniștite, înnorate, dar docile. Pe mine mă bucură, că nu are cum să nu mă bucure, mi-e dragă în sensuri bizare și mi-am scos azi din dulap un fular și o geacă pe care o am din clasa a 11-a, cam decolorată și ruptă pe la mâneci, dar în buzunarul căreia anul trecut pe timpul ăsta am găsit niște bani de care uitasem, în niște zile de student doar cu pâine cu margarină. Mă uit așa puțin la mine dimineața că mi s-a făcut frică să nu mă pierd printre sutele de oameni care se împing unii în alții ca să pună mâna pe un exemplar din ziarul care se distribuie gratuit la metrou, doar ca să citească despre vreun violator din berceni. Mă tot gândesc la imaginea pe care am văzut-o în Melancolia lui Von Trier, cu o Kirsten Dunst albă și goală, minunată și completă, făcând plajă pe o piatră sub două luni, două planete care îi spuneau prin lumina lor tot sfârșitul, tot începutul și tot ce mai încape între doi sâni de femeie deprimată în cele mai adânci și frumoase colțuri. E despre atâta sfârșit filmul ăsta că am visat vreo două nopți posibile sfârșituri bune, posibile sfârșituri rele și femei albe și goale dansându-mi în bucătărie și baie. Oricum, mi-am propus să petrec mai mult timp în baie, mai ales în perioada asta de frig, pentru că acolo este cel mai cald fiind cel mai strâmt din toată casa. Nu știu dacă o să îmi iasă, dar eu mai dansez și pe balcon în speranța că și vecinii o să danseze cum știu ei în balcoanele lor, cu mine.

1993

2011-09-26T22:03:00.000+03:00

Anul 1993 este pentru mine o necunoscută. E ca o poză cu o hârtie de calc deasupra și eu nu reușesc să îi găsesc conturul. M-am gândit la 1993 pentru că am citit ce a scris Octavian despre distanțele din viețile noastre, ale oamenilor. În seara asta cea mai mare distanță din viața mea este cea dintre Ionuț din anul 2011, care stă pe o canapea roșie, fumează, se bărbierește și are uneori zile stresante, de om mare, și Ionuț din 1993 care cel mai probabil nu stă pe o canapea roșie, nu fumează, nu se bărbierește și în niciun caz nu are zile stresante, de om mare. Nici nu știu dacă Ionuț, cel din 1993, doarme la ora asta sau face pipi. Am atât de puține informații despre acest Ionuț încât mi-e frică să nu îl întâlnesc pe vreo stradă și să nu îl recunosc. Ah Ionuț din 1993, așa de tare aș vrea să bem o cafea împreună.

Și până la urmă, tu mai știi ce făceai în 1993?

Dansați, dansați.

2011-09-20T09:43:00.000+03:00

Nu știu de ce, dar tot visez cum arată totul dimineața. Acum eram la Paris și mergeam în fiecare zi la orele 8 fix cu o mașină mică să cumpărăm lapte și brânză de la o alimentară de pe niște străzi mici și întortocheate.

Am văzut Pina. E din altă lume.

Poza e de aici.

În septembrie pe plajă

2011-09-04T19:14:00.001+03:00

Mi-ar plăcea foarte tare să rămânem lângă o mare într-un septembrie călduț, pe o coastă cu frunze încă nu galbene, dar nici verzi. Cu buzele roșii de la prea multă sare și vodkă băută cu sticla, dezbrăcați și transpirați, la o masă de lemn cu patru picioare și două scaune. Ascunși cumva de lume, dar atât de conectați la ea, să coborâm pe niște scări de piatră, vechi și umblate, spre nisipul care ne cunoaște și ne primește și ne ține povestea pentru el și pentru furnicile care îi bat firele de la un capăt la altul în fiecare zi. Soarele să nu ne ardă, doar să ne țină de urât când ne plictisim ușor pentru o oră, două, unul de altul, de vocile noastre și de muzica pe care o fredonăm din când în când amândoi, fals. Să ne trezim devreme, să facem cafea, o zi tu, o zi eu, o zi tu, o zi eu.

A cam trecut vara dar melodia asta o să rămână pentru noi

2011-09-01T11:07:00.000+03:00

Pauză?

2011-08-29T21:18:00.002+03:00

Sunt într-un fel de vacanță pe care nu mi-o prea doresc, dar aș scrie pe blog numai când nu sunt în fața laptopului. Când mă așez aici parcă îmi dispare tot din ochi și minte. Sper să revin cât de curând. Oricum te pup.

Apa din toate mările

2011-08-26T11:52:00.004+03:00

O las pentru o vreme pe domnișoara Florența să aibă grijă de lucruri pentru că mi se pare evident că ce i-au dat ei apele vine de undeva din cele mai adânci locuri.

Om mare

2011-08-16T23:09:00.002+03:00

Știu că eu mă simt așa cumva defect, dar am vorbit astăzi la un telefon cu un prieten care mi-a spus că sunt într-o zonă bună, adică astrele sunt cumva aliniate să mă simt eu bine și să îmi iasă lucruri. Până să îmi spună cineva printr-un aparat chestia asta eu nu mi-am dat seama că poate are dreptate. Și acolo, în pragul unei guri de metrou călcată și mâncată zilnic de atâția oameni îmbrăcați frumos, în gri, am trăit un fel de mini revelație superficială, caracteristică numai indivizilor din secolul nostru. Și-a bătut vântul dintr-o dată, a răvășit ambalaje și tot felul de păr, cred, dar nu sunt sigur, că a ridicat și câteva fuste, și mi-a trântit în față un curs al ultimelor câteva luni așa dezbrăcate cum sunt doar femeile în revistele deocheate de prin anii 80. Le-am văzut clar, aliniate, ca la școală, aproape în ordine alfabetică, cu litere mari, scrise totuși cu negru, dar pline de sevă, cum sunt roșiile prin unele piețe. Era o listă din aia cu obiective, că totuși să le zic visuri ar fi cam îndoielnic, pe care le tai când le atingi și le simți și te dor și vrei să te culci cu ele în cele mai senzuale moduri. Și m-am bucurat, că oameni suntem până la urmă, am mulțumit, nu știu cui, am strâns din ochi să înțeleg mai bine, m-am gândit la cine mă întorc nu neapărat acasă, dar prin case, am mai strâns o dată tare din gene și din degete și din inimă și din rinichi, m-am gândit la vremea de mâine, m-am întors spre soare și i-am spus că dimineața e bun, mai puțin la prânz. Cred că am pierdut multe în ultimele luni, dar poate că le câștig prin alte părți și astăzi am știut că măcar două minute am fost un pic om mare.

Șantierul de sub balconul meu

2011-08-04T09:34:00.002+03:00

Dacă mă întrebai acum ceva vreme cum poți să înțelegi o lume frumoasă într-un zgomot de picamer care pornește la 8 de dimineață și se termină numai seara după slujba de la biserică, ți-aș fi răspuns că nu poți să înțelegi o lume frumoasă. Când ești trezit din somn violent, te gândești numai la nesimțirea oamenilor care te deranjează, te gândești la vecinii cu copiii mici, care trebuie să doarmă la prânz, te uiți peste balcon la uniformele celor care au picamăre în mână și te gândești un pic și la ei săracii, că sunt așa de zguduiți. Te gândești că ți-a fost stricată o armonie care îți era deja familiară, că ți s-a dus tot echilibrul ăla de dimineațăpetrecutăpebalconînpatrupicioaregoale. Nu mai e nimic frumos în praf și zgomot și în veceurile ecologice amplasate sub balcon, un semn atât de discret al lucrurilor care urmează să se întâmple și al întinderii lor pe un timp care trebuia să miroasă frumos, a parfumuri de floare și a săpun și pastă de dinți. Și când, pentru câteva secunde, uneori minute, zgomotul se oprește, ai senzația că în sfârșit, după atâția ani în care ai fost privat de frumusețe, poți să simți și să auzi ceva ce nici nu știai că există, îți bate inima și tu o redescoperi cum îți aduci aminte că ai mai făcut-o cândva, dar cred că în alte locuri și spații. Trăiești minutele astea intens și îți vine să cânți ca în sunetul muzicii, pe dealuri și pe câmpii și toți vecinii o să vină cu tine și o să se bucure și o să danseze. Ai vrea să nu se mai termine și să rămâi acolo așa, imbrăcat in pijamale, dar nimănui să nu îi pese, ca în visele pe care le aveai când erai mic. Și când zgomotul începe iar, măcar ai ce să aștepți, știi că o să vină, pentru că și veceurile ecologice au nevoie de bucata lor de frumusețe, pentru că și oamenii cu picamărele au nevoie de pauze și pentru că e foarte simplu să te scuturi și să pleci de acasă.

Socată

2011-07-03T21:44:00.003+03:00

Nu cred că e nici prea devreme, poate nici prea târziu, dar nici neapărat momentul ideal să îţi spun vreo două cuvinte de care unii oameni se agaţă târziu, dar minunat. Am tot vrut să îţi scriu şi să îţi arăt ce gust au avut câteva ore dintr-o zi de acum câteva săptămâni, pe la prânz, când afară umblau câteva doamne care acum treizeci de ani întorceau capete pe stradă, sunt sigur, cu umbrele albe cu margini dantelate. Transpiram într-o cămaşă pe care am luat-o special pe mine, ştiu că tu nu ai ştiut asta, şi aşteptam cu ochii într-o revistă, sub o umbră, parcă în faţă la Cărtureşti. Cu un pic de oregano şi lămâie şi sâmburi mici de rodie am trecut printr-o discuţie fără prea multe cuvinte, dar cu atât de multă energie bună şi zâmbete la o masă mică, cu doar două scaune. Am terminat totul într-un fel de furtună petrecută curios într-un pahar cu socată, nu chiar aşa de bună ca aia pe care ne-o făcea bunica în oale de zece litri, dar, aşa cum stă scris cu pixul pe prima pagină dintr-un roman care e acum pe masă lângă mine, când sunt fericiţi, oamenii nu mai ştiu dacă e vară sau iarnă sau toamnă sau primăvară. O să trec repede, de la una la alta, că parcă nu mai e timp de altceva, şi o să îţi povestesc că vineri noapte, pe un mal de lac mi-a cântat o fată numai mie, lucruri în franceză şi-n engleză şi română, cu o voce pe care chiar nu are rost să o mai descriu, pentru că nu aş putea. Şi chiar atunci am încercat să îmi imaginez cum o să arătăm noi peste zece ani. N-am văzut mare lucru, dar ştiu că am auzit muzică, multă şi sfâşietoare, puternică, de mă dădea cu tâmplele de pereţi şi podele. Şi cred că atâta timp cât în jurul nostru, sau al oamenilor în general, se aude muzică, nimic, nici măcar petele de pe covor nu pot să dispară. Ele rămân, noi rămânem, vara asta, oraşele astea, toate rămân şi toţi dansăm,

Offline

2011-06-28T18:05:00.001+03:00

Cum spunea acum ceva vreme şi draga mea Laura, viaţa în lumea reală este minunată zilele astea.

Îngheţată

2011-06-22T23:43:00.002+03:00

... şi când ai ieşit cu îngheţata aia în mână din McDonalds'ul de la Romană am avut pentru prima oară sentimentul pe care îl au oamenii în filmele americane cu "aş putea să îmi petrec toată viaţa cu tine" ...

Actual

2011-06-21T00:42:00.003+03:00

Este o stea pe cerul de deasupra mea care arată bizar astă seară, ca un fel de muzică pe care nu o aude nimeni. Sunt şi nori, albi, care se văd chiar dacă e întuneric. Nu ştiu dacă ele toate, fenomenele, sunt acolo sau doar în ochii mei, dar azi s-au întâmplat şi se întâmplă încă lucruri. Am schimbat titlul blogului un pic şi titlul poveştii în general, pentru că formal nu am absolvit încă facultatea, dar e un proces inevitabil. Au trecut trei ani ca cei mai frumoşi oameni din lume. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea. Din toată lumea.

Mereu al tău,

Un student la Comunicare.

Un weekend cât o întreagă realitate

2011-06-05T23:15:00.003+03:00

... am ieşit un pic şi pe străzi, pe la concerte şi petreceri, pe la filme şi prin parcuri, dar orele alea pe care le-am furat pe o canapea au fost ca nişte planuri pe care ţi le faci pentru toată vara, nerăbdătoare şi pline de ireal, secrete, ca înjurăturile pe care le spui în gând când te stropesc maşinile în zilele cu ploaie, la trecerea de pietoni. Am deschis ochii prin somn azi-noapte, puţin de tot, la un peisaj cum nu se poate mai frumos, cu nişte aşternuturi, încă o pernă, doi alţi ochi, o gură şi un nas, toate adormite, cu o mână întinsă spre mine, şi am ştiut că asta e de fapt realitatea momentană. Mi-am întrerupt visul, somnul şi liniştea de multe ori, doar ca să mă mai trezesc în ipostaza asta care îmi convine foarte tare. E aşa de bine că abia aştept să adorm doar ca să îmi revin cât mai multe dimineţi cu tot entuziasmul ăsta în faţă. Am săpat tot golul şi acum e cazul să mai umpli din el.

Să ascultăm broaştele, da

2011-05-30T23:33:00.003+03:00

Sunt multe broaşte, nu ştiu dacă le mai ştie cineva, în Bucureşti, pe lacuri şi în râul ăsta cu atât potenţial, care cântă în fiecare seară după ora zece fix, melodii celebre, arii şi poezie. Le aud şi le ascult şi le înţeleg şi cânt şi eu cu ele durerile şi fericirile unui oraş aşa de mare şi de strâns între degete. Să îmi aprind din nou o ţigară a fost cel mai natural lucru din lume şi nici măcar nu mai încerc să îmi găsesc motive pentru asta. Sunt nopţile astea de mai, când ţi se face un pic frig, dar bate vântul şi aduce cu el foarte multe perspective măreţe care îmi cresc sub ochi şi mâini cum cresc copiii în poveştile alea vechi. Aş sta pe trepte în faţa blocului multe ore, cu îngheţata deja topită lângă mine şi cu pielea de găină. E bine, astă seară e bine, nu pot să pun degetul exact şi să îţi spun de ce, dar simt că în sfărşit, după atâta timp plat, am după cine să mă uit într-o aglomeraţie. Fie ea în străzile strâmte din centru, fie pe lângă Palatul Regal sau dimineaţa printre sticlele de şampon în baie, e acolo o biluţă mică, o măslină, un sâmbure de pepene. Şi îl rod, zâmbind, mi se pierde printre dinţi, dar îl găsesc eu repede. A înviat lumea asta, mă bucur, am văzut-o şi duminică într-un parc, când o fată a plâns în faţa mea, de fericire, din aia adevărată pe care vreau şi eu să o simt cât mai curând. Te admir draga mea, ştii asta deja, dar lacrimile alea pe care le-ai vărsat cu atâta poftă mi-au confirmat o mie şi una de lucruri. Îmi cântă broaştele, Dumnezeule, şi le aud cu toate urechile voastre.

Un băiat care arată ca mine

2011-05-25T22:21:00.002+03:00

Dragă,

A trecut ceva timp, ştiu, dar luminile noastre, de pe toate blocurile pe care le vedem doar noaptea pe geam, s-au aprins acum, mai mult probabil decât s-ar aprinde în alte cercuri sau în alte orizonturi. Mi-ar fi plăcut foarte tare ca în fiecare dimineaţă când uit să îmi setez ceasurile, să îmi continui durerile suportabile din visele pe care le am, cu tine. Eşti acolo, bineînţeles, ştii asta, şi e exact ca în toate pozele pe care le postez pe tot internetul ăsta, pentru tine. Toate stelele, toate lunile, toate plimbările de unul singur, cu scopuri precise, cu pungile pline de banane, ardei şi iaurturi, toate, toate, toate le simt cu tine lângă mine. Şi mă agit, da, acum pe ultima bucată, să termin şi eu totul cu bine, să zâmbesc la aparate şi să-mi susţin lucrări. De aia mă mint şi îi mint şi le zic că nu prea am timp, dar eu stau în tot locul ăsta singur, în chiloţi, şi mă uit la tavan şi mă gândesc că pănă la urmă lucrurile o să curgă lin, spre înainte, aşa cum trebuie şi cum vrem noi. Sunt sigur, când mă bag în pat şi nu mi-e somn, că toate gândurile mele nu îşi au rostul chiar acum şi că viaţa arată destul de frumos dacă ne uităm din depărtare. E un tablou al unui pictor nu prea talentat, dar care, dragul de el, încearcă. Nu prea ţi-am spus, ştiu, e un regret de-al meu, dar uite că îţi spun acum, te iubesc cu tot ce poate să iubească un băiat care arată ca mine.

Plante în ghiveci

2011-05-18T22:03:00.002+03:00

Îţi promit cu totul că sunt încă aici. Numai că sunt aşa de ocupat că dacă aş avea plante în ghiveci aş uita sa le ud. Dar mă întorc, sigur.

Te pup!

O să se întâmple foarte multe lucruri de acum înainte

2011-05-01T02:52:00.003+03:00

Şi când urcam pe scările rulante şi strâmbam din nas, mi-a venit aşa de tare să fac pipi că aproape m-am uitat în jur după un colţ. Dar unde, până la urmă, să faci pipi în tot oraşul ăsta, care şi la ora aia, era chiar devreme, era călcat de oameni aşa de mulţi. Am mers şi am mirosit, dezorientat dar totuşi cu scopul clar în minte, multă shaorma mică cu de toate, probabil şi, din când în când, câte un pic din anotimpul ăsta care încă poate printre borduri şi blocuri şi maşini şi poliţişti comunitari. Era un domn care şi el făcea pipi tot în timpul ăla, ascuns prea puţin discret după un stâlp. L-am admirat în secret pentru curaj, pentru atitudine şi relaxare, pentru că el poate să facă ce eu nu aş putea. Am ocolit, aproape pe carosabil, un trotuar pe care patru băieţi, nu foarte prietenoşi, îşi desfăşurau târziu demonstraţii de forţă care din punctul meu de vedere îi făceau să pară nimic. M-am întâlnit mult prea repede cu doi căţei, câini în toată regula şi le-am spus că mie mi-e mai frică de ei decât le e lor de mine. Am tot învârtit zilele astea codiţele de la măr şi am numărat în gând litere. Şi când se rupea codiţa îmi spuneam tot în gând, un nume care îmi convenea. Numele ăla se gândea atunci la mine cu bucurie şi poate cu dor, dorinţă şi alte sentimente care îţi fac stomacul să tremure. Am trecut poduri peste Dâmboviţa, mirosea neaşteptat ca o apă curată, lângă care băieţi şi fete ar putea să îşi spună lucruri care să rămână în cărţi. Se mai aud din când în când ţipete scurte, câteodată mai lungi, regulate şi îmi amintesc că totuşi aşa se întâmplă viaţa oriunde. Am o revistă porcoasă pe masă, mai veche, de acum patru ani, nicicum incitantă, ci doar amuzantă. M-am gândit la atât de multe lucruri că doar când am văzut un scris roşu pe un bloc mi-am adus aminte că trebuie să fac pipi. E plină lumea de oameni pe care încă nu i-am cunoscut.

Îmi duc jucăriile mai departe

2011-04-18T00:45:00.003+03:00

Aşa aş vrea să nu se mai facă dimineaţă acum şi să fie seară şi puţin primăvară. Iar trebuie să mă mut, dar simt că e spre bine şi a trecut timpul ăsta din anul ăsta aşa de repede că iar m-am mirat că aproape e mai.

Of.

Poza e de la ei.

Împiedicările unui student la comunicare

2011-04-10T23:02:00.004+03:00

Stă scris de atât de mult timp pe uşa aia pe lângă care sunt sigur că toţi oamenii de pe lume au trecut la un moment dat, încât toată magia pe care a strâns-o la început s-a risipit în toate corpurile şi în toate colţurile. Mă mai opresc câteodată în faţa şi pronunţ apăsat acel "prin tine" ca şi cum e singurul sunet pe care ştiu să îl spun. Prin tine, prin tine, prin tine, pe acolo e singura cale, mă gândesc şi cred că roşul ăsta e acolo ca să ne mai amintească.

Mă grăbeam, cu gândul prin alte părţi, să urc, după toată noaptea cu muzica care m-a îndemnat la lucruri prin băi, scările care ieşeau de sub pământ. Când am ajuns aproape sus, mi s-a blocat piciorul, cu tot cu papuc şi am căzut în genunchi, descumpănit, fără să ştiu dacă să râd sau să tac, aşa că am început să cânt, cu capul plecat şi cu palmele întinse. Am cântat, fără vreo explicaţie raţională, versurile lui Cărtărescu, cu diamante pe şosete, cu fete pe biciclete, zvelete ca nişte pipete şi mi-am târât mai departe, nu neapărat pe Calea Moşilor, nu neapărat părul de diamant. Sunt sigur că nu m-a auzit nimeni pentru că aveam un covrig în mână care mi-a zburat prin aer. Nu-i nimic. Data viitoare.

Cavalerul meu frumos

2011-04-07T00:35:00.003+03:00

Mi s-a stricat, nu chiar surprinzător, telefonul. Era subţire, frumos, cu un pic de roşu şi cu negru, cu ecran mare, plat, pe care dacă îl atingeai îţi arăta calea spre secretele ascunse în meniu. A murit treptat, anunţat, ca şi cum şi-a pregătit ieşirea, elegant, la fel cum a şi intrat în timpul meu. Ieri seara a încetat pur şi simplu să respire, l-am atins, dar nu a mai reacţionat. Om rău ce sunt, nu l-am plâns şi imediat, târziu, era noapte, mi-am răscolit un dulap şi am scos de sub praf, cu sigla şi butoanele şterse, dar cu ecranul intact, un telefon care a fost martorul ultimului an de liceu şi primilor doi de facultate. Mi-a încăput în mână robust cum e şi eu cred că atunci când nu m-am uitat la el, mi-a făcut cu ochiul. L-am deschis rugător, mi-a cerut nişte date, să mă recunoască, a ezitat, ne-am tatonat, dar după câteva minute m-a lăsat să intru cu totul. M-am uitat, firesc, prima dată, la mesaje. Le-am citit pe toate, erau vreo 160 şi câteva îmi spuneau "cavalerul meu frumos". Am uitat că cineva, acum un an şi câteva luni, când se gândea la mine, când îmi vorbea sau îmi scria, îmi spunea "cavalerul meu frumos". Mă bucur, a fost un reminder, o aducere la realitate, am citit de două ori textele şi le-am şters. M-am hotărât să păstrez telefonul ăsta, vremea lui nu cred că a trecut şi sunt convins că o să îmi mai spună multe. Nu mai ştiu nimic de tine însă, dar ai fost acolo, se pare că mai mult decât îmi aminteam eu.

Mă gândesc cu drag la tine, câteodată,

Cavalerul tău frumos.

Vis-a-vis, sub un pom

2011-04-04T22:23:00.003+03:00

Erau vis-a-vis cum mergeam eu pe stradă, un domn şi o doamnă. El citea un ziar mare, ea se uita mult în sus şi eu mă miram, căci era noapte. Aproape că era să intru într-un gard, negru şi de metal, când brusc, mi-am dat seama. Un domn şi o doamnă, pe la ora nouă seara, pe o străduţă dintr-un Bucureşti, stăteau, el citind un ziar, ea uitându-se în sus, sub un pom. Era un pom cum cred eu că sunt pomii în Japonia. Era înalt şi des, avea flori, multe şi roz. M-aş fi dus şi eu acolo, lângă ei, sub pom, să văd cum e, dar mi-a fost frică să nu le stric începutul ăsta de primăvară. Mi-am făcut şi eu unul, un început, un pic mai încolo, nu foarte departe de un domn care citea un ziar şi o doamnă care se uita în sus, sub un alt pom, poate nu aşa înalt şi des ca primul, dar cu multe flori roz care, nici nu ştiu cum să zic asta, dar striveau tot cartierul ăsta plin de blocuri cu un parfum care eu ştiam că există numai în alte lumi, ale oamenilor, din interior. Nu l-aş mai recunoaşte, probabil că nici nu mai există, dar începutul ăla pe care mi l-am ales plutea într-o vrajă. Eu am plecat, dar undeva mai încolo, vis-a-vis, un domn şi o doamnă, stăteau, el citind un ziar, ea uitându-se în sus, sub un pom.

La o prăjitură

2011-04-04T00:36:00.004+03:00

... am stat şi noi, ca toţi oamenii într-o cofetărie, la un geam cu perdele lungi, albe, dar aproape gri, probabil de la toţi ochii care s-au uitat prin ele, şi am văzut şi noi ca toţi oamenii într-o cofetărie, doar o bucată dintr-o stradă aglomerată chiar şi pentru o duminică după-masa, ca şi cum au trecut câteva secunde în care nimeni pe tot pământul ăsta nu a trebuit să ia o decizie ...

Lucia în Cer cu Diamante

2011-03-31T21:37:00.003+03:00

E trecut de miezul nopţii, nu e o surpriză, dar când ţi-o spune cineva de afară parcă primeşte alte însemnări, mai frumoase şi mai calde. Când veneam acasă, chiar aici pe străduţa Măguricea, era aşa un soare mare, m-am gândit că probabil e ora cinci, dar când m-am uitat la ceas era ora şapte şi un minut. M-am minunat, că parcă ieri era întuneric şi s-a schimbat aşa de repede lumea că eu am rămas pe margine, ca şi cum sunt singurul om care a coborât dintr-un avion care a traversat oceane. Mi-am adus aminte o poveste care se întâmpla cândva, nu foarte de mult, poate a trecut un an, când tatăl meu şi-a adus aminte că el când a auzit pentru prima oară muzica celor de la The Beatles nu a ştiut să o înţeleagă. I s-a părut ceva extraterestru, din altă sferă şi a rămas până în ziua de astăzi fascinat de fenomen. Totul se petrecea pe ascuns, într-o duminică după-masa, într-o cameră mică, din apartamentul unui coleg de liceu, care avea un radio care prindea Europa Liberă. Acolo, chiar în momentul ăla, câţiva băieţi şi câteva fete şi-au dat seama că viaţa asta poate să fie de foarte multe ori, aprope că nici nu ştiau să numere pâna acolo, de mii de ori mai bună. Ei nu au înţeles, dar au simţit fiecare cuvânt şi fiecare notă.

Acum, cum stau eu singur aici, mă gândesc, mai spun şi cu voce tare şi mă întreb: Oare eu, oare noi, oare mai avem şansa să trăim pentru prima oară muzica unor Beatles?

Când se schimbă lumea, oamenii trebuie să danseze

2011-03-24T23:43:00.003+02:00

Să dansăm, mă gândesc, în tot timpul ăsta în care aşteptăm să ni se întâmple minuni. E aşa de bine acum pe străzi seara, câteodată şi pe lumină, că nu are rost să irosim momente preţioase, muzici line şi mâini dispuse. Să dansăm pe toate trotuarele ca la fiecare început de lume, să ne batem tălpile de ciment, de iarbă şi noroaie, de pietriş şi de alte picioare. Nu are rost să ne simţim priviţi pentru că nimeni nu se mai uită, toţi şi toate uită şi dansează ca noi. Cu pasiune, poate cu dorinţă, cu speranţă, cu siguranţă şi cu mai multe nopţi dormite cu geamul deschis. Pentru câteva minute, astăzi, mi s-a făcut din nou frică, am blocat tot ce se învârtea în jurul meu, dar mi-am dat seama repede, repede de tot, că nu o să se termine nimic, poate chiar din contră, o să înceapă atât de multe lucruri că nu o să ştiu pe care să pun mâna, gura, sufletul, burta, primul.

Să dansăm, mă gândesc, pentru că până la urmă, cu toţi oamenii ăştia care schimbă faţa planetei, nu prea avem ce face altceva. Să dansăm cu mâini în aer.

Sezonul virozelor

2011-03-15T23:46:00.004+02:00

Mai devreme nu ştiam că în partea asta de oraş trebuie să faci curăţenie mai des decât în partea cealaltă de oraş. M-au luat prin surprindere şi doi pescăruşi care îşi cântau unul altuia iubire pe blocul de vis-a-vis astăzi pe la prânz. Nu i-am înţeles din prima, dar când şi-au împreunat ciocurile, tot ce am putut să fac a fost să îmi dau seama. Am mai găsit şi vreo trei motani un pic mai încolo, toţi sub acelaşi geam, toţi uitându-se în sus, la o pisică care mie mi s-a părut cam ştearsă. E curat pe trotuare, pentru că se face în fiecare dimineaţă, curăţenie, făcută de femei îmbrăcate în verde care mi-au cerut de câteva ori o ţigără. Ele, dragele de ele, nu ştiu că eu tutun nu am mai fumat de vreo două luni. Am şi uitat de asta, doar acum mi-am amintit, dar sunt un fumător care nu a mai fumat de două luni, nu neapărat un nefumător. Apa face ceva oamenilor, mai ales când e întinsă şi liniştită, într-un lac, nu neapărat într-o pată pe tavanul din baie al unei vecine cu puţină şcoală, cu înălţime medie şi cu voce înaltă. Cum spuneam, la lac se uită oamenii mult timp, fără să ştie de ce, câteodată câte doi, dar azi am fost singur. Cel mai amuzant acum este că am văzut câteva fete în sandale, câtiva băieţi în tricouri şi câţiva alţi incerţi cu haine groase, fulare şi căciuli, toate în aceeaşi zi. Sunt nehotărâţi, ei încă nu ştiu, dar eu cred că sezonul virozelor nu există, e prea urât, ce sezon ar vrea să se numească aşa? Să ne dezbrăcăm, în cazul ăsta, se ne mai arătăm din pielea albă, să ne vedem şi noi mai bine, să suflăm unul pe altul, că de acuma o să fie cald şi bine, chiar dacă o să plouă, în luna cui, în luna lui, marte.

Schimbare

2011-03-08T00:47:00.002+02:00

Mi se pare foarte amuzant şi poate cumva firesc cum lucruri pe care le am de la începutul facultăţii au început acum să se strice. Ieri mi s-a ars becul de la veioză, o veioză galbenă, bec pe care nu l-am schimbat niciodată şi veioză care mi-a luminat garsoniere şi camere. Aşa mi s-au rupt şi nişte chiloţi verzi astăzi, dragi mie, pe care îi mai purtam din când în când ca să îmi amintească de nişte nopţi din anul doi. Laptopul, prietenul, confidentul şi sprijinul meu de trei ani e deja senil. Nici nu mai arăt ca la început.

Eu nu ştiu, poate exagerez, dar nu îmi place deloc schimbarea asta.

Cum mă îmbrac eu în fiecare zi

2011-03-01T00:43:00.006+02:00

Astăzi, nu îmi explic, am alergat prin galerii subterane diverse, umplute de oameni, după trenuri care ba mă duc, ba mă aduc, acasă, prin lume şi lumi. Din ce în ce mai des, în ultima perioadă, mi-e frică pentru portofelul meu şi tot ţin mâna pe el, să îl simt, să ştiu că el încă este acolo, în buzunar. Bani nu am, m-am obişnuit, dar am acolo tot ce mă certifică şi îmi explică existenţa fizică în această ţară şi poate în această Europă. Mâine, mi-am făcut deja planul, nu o să reuşesc să mă trezesc prea dimineaţă, dar o să mănânc cerealele foarte puţin sănătoase, cu ciocolată şi lapte şi iar o să stau să mă uit în punctul ăla, de deasupra uşii de la baie, punctul ăla de pe perete, când ies de la duş. O să mă îmbrac, cum am făcut toată săptămâna trecută, cu hainele pe care le am în dulap, dar nu le-am purtat de foarte multă vreme sau niciodată într-o anumită combinaţie. E un proiect personal cam dificil, dar îmi amintesc că la începutul lunii ianuarie, o fată, pe care eu o cunosc, a scris pe facebook că oamenii care se îmbracă frumos, cum alţii o fac doar duminica, în fiecare zi, chiar dacă e dimineaţă sau seara, sunt mai fericiţi. Nici nu ştiu dacă ea mai ţine minte că a pus chestia asta acolo, dar uite că eu am ţinut minte şi pe deasupra mai pun şi în aplicare. Nu ştiu cât îmi iese, dar după ce mă îmbrac o să ies pe uşa asta şi o să cobor toate scările. Sunt cam nebărbierit, dar o să mă duc pe străzi şi prin noroaie, doar pe bucăţile de asfalt uscate pentru că m-am hotărât să-mi mint un pic picioarele, să renunţ la ghete şi să reintru în teneşi. Mi se pare incredibil, şi spun la toată lumea, cum trece timpul ăsta pe lângă noi, aşa repede, ca în filmele care prezintă o viaţă de om în 120 de minute. E deja luna martie.

Poza e de la ei.

.

Aici

2011-02-22T22:42:00.003+02:00

Sunt încă aici, sunt încă viu, doar că nu am nimic interesat de împărtăşit. Tu? Eşti în regulă?

Leapşă

2011-02-18T13:41:00.003+02:00

Laura mi-a pasat această leapşă şi deşi cred ca am mai facut-o, o mai fac o dată. :)
Ea merge mai departe la Mihaela şi Zenobia, dacă vor. Şi la toţi prietenii mei de aici. Portocale pentru toată lumea!

SUNT cel mai cuminte băiat din lume.
AȘ VREA să nu chelesc niciodată.
PĂSTREZ perechi de şosete chiar dacă sunt rupte.
MI-AȘ FI DORIT să fiu rockstar.
NU ÎMI PLACE că termin facultatea.
MĂ TEM de război, de cutremur şi de multe alte lucruri.
ÎMI PARE RĂU că nu am părul mai des.
ÎMI PLACE foarte mult să mănânc omletă cu brânză.
NU SUNT prea harnic.
DANSEZ foarte frumos.
CÂNT peste tot pentru că am o voce minunată.
NICIODATĂ nu aş lua mai mult de două Nurofen Forte pe zi.
RAR mă supăr pe oameni.
PLÂNG când nu mă vede nimeni.
SUNT CONFUZ de vreo 3 luni încoace.
AM NEVOIE de o ţigară, dar nu am mai fumat de vreo 10 zile şi mă abţin.
AR FI TREBUIT să mă cheme Oliver.
AȘ PUTEA să fiu un rockstar.

Pierdut în supermarket

2011-02-05T23:25:00.005+02:00

Adevărul este că sunt atât de confuz în toate camerele astea în care mă învârt, încât de fiecare când mă trezesc pe jumătatea mea de pat, nu ştiu să îmi dau nicio explicaţie pentru toate acţiunile mele. Îmi caut profeţii pe unde pot, dar sunt relaxat, citesc despre oameni care la vârsta mea făceau libertate, văd filme cu scene banale şi prea puţin explicite, încerc să înţeleg anumite dureri, ale altora, mă uit destul de des în sus, mai ales când urc nişte scări rulante de la vreo gură de metrou, mai trag cu ochii în casele oamenilor şi încerc să trăiesc cumva memorabil. Trec zilele astea foarte repede, gătesc câteodată mazăre cu morcov şi ceapă, zâmbesc la oameni, vorbesc frumos cu ei, mai uit că alimentarele de cartier sunt scumpe, dar de cele mai multe ori aştept singur tramvaiul, mă urc în el şi îmi bag nasul în fular, mă pun pe un scaun şi fixez cu privirea pe oricine îmi stă în faţă. Mă dau jos unde trebuie şi mă plimb, împingând un cărucior, printre rafturi pline de borcane, supe la plic, ciocolată şi detergenţi. Îmi imaginez lucruri, că o să găsesc ceva la coada de la casa de marcat, o să ne îndrăgostim şi o să fac mazăre cu morcov şi ceapă pentru două persoane.

Simt că vine tot viitorul peste mine şi eu sunt foarte nepregătit. Eu am 17 ani, nici mai mult, nici mai puţin, şi nu ştiu lucruri. Mi se pare prea devreme să le învăţ. Nu vreau să le învăţ. Îmi doresc foarte tare să rămân aici, în punctul ăsta.

.

Aniversare

2011-01-27T20:11:00.003+02:00

Dragul de blog împlineşte astăzi 2 ani şi eu era să uit. Ruşine mie, ruşine mie!

Viaţa în plastic

2011-01-22T00:57:00.004+02:00

Îmi trece prin cameră o ţeavă şi prin viaţă o teamă. Să ajungi să simţi un minut e mult şi sunt singur că toţi ne dorim, în locurile în care ne terminăm cu totul, asta. Mi-am recitit scrisurile, o mai fac din când în când, e bine pentru mine şi îmi aduce în faţă scene petrecute prin apartamente, pe la petreceri, în maşini şi în noapte. Când mă spălam astăzi pe dinţi, mi-am adus aminte cum am stat într-o zi din anul trecut, cu soare, era toamnă, pe treptele de la Ateneu şi am aşteptat. Într-o noapte, să nu mai spui la nimeni, am spus lucruri, în faţa unui spital mare, lucruri pe care nu le-am mai spus şi nu ştiu când o să le mai spun. Prin vară dormeam pe un bulevard de unde am furat o caserolă cu capacul roşu. E tot ce mi-a rămas din ce credeam că o să dureze până în cealaltă vară.

Adevărul, fără ascunzişuri, bizar, este că mă simt atât de uşor acum când ar trebui să plâng prin băi. E totul senin chiar şi când tai ceapa, chiar şi când duc gunoiul sau cumpăr hârtie.

E greu, din ce în ce mai, dar începe să îmi placă starea asta. Viaţa în plastic e fantastică, tu eşti o Barbie, eu sunt un Ken, avem vodkă în pahare, muzică şi plajă, ce să ceri mai mult?

Şi de la cine?

.

Curent electric

2011-01-16T03:09:00.002+02:00

Muzica din taxiurile de la trei dimineaţa nu ajută la nimic. Oamenii ăia inerţi care conduc maşini galbene, te duc pe nişte bulevarde scoase din filme, cu dube de poliţie care patrulează şi case păzite de câini mari din care se fac cele mai negre coşmaruri. Sunt lumini, pe stânga şi pe dreapta, lumini şi ploaie, ploaie cu oameni, beţi şi urât îmbrăcaţi, oameni uşori şi uşoare. Eu stau la ultimul etaj, dar mereu aud zgomote de sus, sunt extratereştrii, ştiu sigur, care îşi mută o mobilă numai când eu sunt singur în pat. Îi aud şi le dau dreptate pentru că îşi fac un bine şi se uită în fiecare zi la aceleaşi scaune, dar puse în altă poziţie. Eu vă iubesc pe toţi, dar cât mai diferit şi nici eu nu înţeleg. E aşa un negru mare în faţa mea şi încă nu mi-am dat seama cum să trec prin el sau să îl fac lumină. Ne-am despărţit cumva la Piaţa Romană pentru că mie mi se rupe sufletul încă de atunci. Se rupe în linişte, nu îl aude nimeni, nici când mă pup, nici când îmi întind mâinile, dar el se rupe cu siguranţă. E perioada aia din an şi mă simt aşa ca în romane proaste, clişee urâte şi aş vrea ca toată viaţa mea să nu aibă altceva decât pături vechi şi ceai de mentă ordinar şi ieftin, să se rupă aţa aia de la plic. Până astăzi pe la ora patru eram convins că vodca te face cumva mai bine şi mai simplu, mai bucuros, dar acum, la altă oră patru nu mai cred nici măcar în sticla aia de Absolut. Problema există şi este un fapt de care şi mie îmi este ruşine. Îmi tot apari pe telefon când caut alte nume, îmi apari şi pe Facebook-ul ăsta care mă controlează şi mie îmi este ruşine de mine câteodată. Casa asta nu e casă şi azi noapte au oprit căldura. Nu ştiu cine, dar mi-a fost frig şi toate cifrele alea pe care le plătim lună de lună sunt mult prea mari pentru răul în care trăim. Eu încă mă uit şi caut, ca toţi oamenii care pierd nopţi, încă mă învârt şi sunt încă tânăr, nu mă plâng. S-au întors extratereştrii, îi simt aşa aproape, cred că acum mută televizoare şi bat cuie, pentru că altfel nu îmi explic. E luna ianuarie şi plouă şi poate mi-am dat seama că oraşul ăsta consumă prea mult curent electric. Nu merităm atâta consum. E inutil. Stinge dracu lumina.

Ce?

2011-01-12T23:46:00.002+02:00

Ce e greşit în a fi, din când în când, superficial?

Trăiesc vremuri de grea încercare intelectuală şi de şi mai grea încercare sufletească.

Pungi

2011-01-06T23:25:00.004+02:00

E un sertar în toată bucătăria asta în care împăturim şi îndesăm toate pungile pe care o să le folosim când o să plecăm în altă casă. S-au strâns multe, nu mai putem să închidem cu totul sertarul şi se văd bucăţi din ele. Unele sunt ordinare, albe, din plastic prost, altele sunt din hârtie reciclabilă, cu scriusri frumoase, branduite, iar majoritatea nici nu mai ştim cum arată. De multe ori am împins şi cu pumnul în ele. Sertarul e mic, dar aş putea să împachetez în ele o veioza, două rânduri de aşternuturi, câteva perechi de panataloni, multe şosete, o plapumă şi două perne, una primită, câteva cărţi, poze cu ramă, o inimă ruptă de trei ori, un şoricel, magneţi de frigider, un album de colecţie şi pe voi, toţi cei care mă iartă şi îmi trimit câteodată sms-uri pline de adevăr. Mi-aş lăsa secretele aici, mari, pe gresie, fără plastic în jurul lor, să mi se piardă cumva. Oftez seara, câteodată, pentru că ar mai încăpea cel puţin doi oameni lângă mine. Ţi-aş spune atât de multe lucruri, nici nu ştiu cum să le construiesc. Ţi-aş spune. Uite, atâtea ţi-aş spune:

Şi după, aş face un ceai, aş fuma o ţigară şi ţi-aş mai spune.

Soluţii

2011-01-05T00:22:00.003+02:00

Dragă Ionuţ,

Mâine dimineaţă, când te trezeşti, te rog să pui mâna pe un creion şi să notezi pe cel puţin un perete al camerei în care dormi, mănânci şi din când în când mai şi iubeşti, cuvintele astea: "Eşti norocos pentru că ai aproape 1, 80 înălţime, eşti încă tânăr, îţi permiţi să faci greşeli şi eşti în stare să găseşti soluţii. Vrei să găseşti soluţii"

Mulţumesc.

Prezent,

Universul ăsta mare în care te învârţi.

Minuni

2010-12-24T21:31:00.001+02:00

Octavian a postat un filmuleţ despre cum oamenii fac minuni de Crăciun.

Scrisoare pentru Moş Crăciun

2010-12-16T23:15:00.003+02:00

Dragă Moş Crăciun,

Viaţa, cum o ştiai tu anul trecut, a suferit schimbări. Mă bucur tare, cu încă alţi doi oameni, de prima zăpadă pe care toate puterile ne-au trimis-o. Sincer, mi-a fost frică. Mie nu îmi prea place iarna, mă plictisesc repede de ea, dar prima zăpadă e o bucurie cum nu ştiu să ţi-o spun. Mi-era frică că anul ăsta nu o să o simt. Mâine plec Acasă, unde e de multă vreme zăpadă, iar aici, în oraşul ăsta mare, până acum seara nu am văzut. Nici nu ştii cum arătau ochii mei când am ieşit dintr-o gaură din asta de metrou şi afară bătea vântul şi ningea aşa ca în desene animate. Mă gândesc că am fost cuminte şi o merit toată, toată, toată.

Am făcut curăţenie azi şi am plătit întreţinerea. Am stat un pic la coadă şi mi-a îngheţat mâna dreaptă pe telefon, dar nu e nimic pentru că am bagat-o repede într-o mănuşă. Era multă lume în ultimul metrou, mai mult pe partea dreaptă, eu eram pe partea stângă, şi o doamnă, cred că nemţoaică, s-a uitat timp de două staţii fix la bărbia mea. Am lăsat-o că nu era de pe aici şi avea o pungă mică de la McDonalds în mână. Când am intrat pe străduţa mea am cântat în şoaptă o melodie pe care o am pe Ipod. E un vers acolo, aproape de refren, care spune că atunci când oamenii se îndrăgostesc, ei se îndrăgostesc de ei, adică de starea pe care o au când sunt îndrăgostiţi. Tu ce spui Moşule, aşa e? Eu o să mă gândesc la asta şi o să îţi spun când ne vedem.

Eu cred că în anul ăsta care se termină imediat, am mai învăţat tot felul de lucruri. De exemplu am învăţat cum se face ciorba de legume, e foarte uşor. Dacă vrei o să fac şi pentru tine. Ştiu că prin America toţi copiii îţi lasă lângă horn prăjiturele şi lapte. Dar sunt convins că tu vrei nişte ciorbă de legume. Aşa e, nu? Sunt sigur. Să ştii că am făcut şi prostii, dar mici, minore, dar le-am făcut pentru că nu prea am gândit. Am simţit mai mult, şi Moşule, când simţi mai mult, spui tâmpenii. Cred că de aia spune toată lumea să gândeşti înainte să vorbeşti. Dacă oamenii nu ar gândi înainte, ar spune, ca mine, tot ce simt şi îţi poţi imagina şi tu că ar exista mai mulţi obraji roşii.

Eu nu mă las Moşule, nu mă las. O să mă imbrac tot aşa gros când e frig, o să îmi îndes tricoul în pantaloni, o să îmi pun fular şi şosete groase, căciulă când e nevoie şi ghete cu talpa dură. Sper să nu mai cad aşa des pe gheaţă, mai ales când sunt singur pe stradă, că o să îmi fie din nou ruşine. Dar mă ridic eu, că aşa facem noi oamenii, ne ridicăm de pe gheaţă şi când suntem singuri pe stradă. Moşule, mă bucur aşa de mult că ninge!

Cadouri ştiu că îmi aduci, nu îţi cer. Dar dacă poţi şi nu eşti prea ocupat, Moşule, te rog eu, când vine anul ăsta nou, să nu mă laşi să uit cum e să simţi. Moşule, vreau să simt şi mai tare. Tare, tare, tare. Că mie îmi place aşa, să simt toată Lumea asta.

Moş Crăciun eu te iubesc pentru că eşti aşa de bun cu toţi oamenii. Când o sa fiu mare vreau şi eu să simt ca tine!

Foarte cuminte,

Ionuţ.

Piua

2010-12-16T01:19:00.003+02:00

Toată lumea noastră ar trebui să miroasă a cartofi copţi.

Când eram mici ne jucam, noi copiii.

Când nu mai simţeai că trebuie să joci, tu copilul, aveai dreptul să spui un singur cuvânt: "piua".

Şi când spuneai asta, toţi ceilalţi copii nu mai puteau să se atingă de tine.

Aşa că, iubire, P I U A !

La stele

2010-12-13T00:46:00.003+02:00

Câteodată cuvintele, trăirile, simţurile şi faptele mele mă dezamăgesc. Sunt momentele în care mă uit la alţii, să văd cum au făcut ei. Mi-am scris vorbele lui Oscar Wilde pe uşa dulapului, pe uşa frigiderului şi pe toate schimbările de vreme. Eu mă uit la stele.

Mâna pe tine

2010-12-06T00:23:00.005+02:00

A venit timpul să bem mult vin fiert, cu sau fără scorţişoară, până ni se rup simţurile în două. Aş pune aşa de tare mâna pe tine. Oare tu ai pune la fel mâna pe mine?

Răceală

2010-11-30T00:24:00.003+02:00

Mi-am pus o mână pe cap, mi-am închis ochii şi am gustat prăjitura. Mirosea a vopsea şi toată lumea asta e nimic dacă nu ştii să baţi un cui în perete, dacă nu poţi să alegi între un pahar de vodka şi unul de ceai, dacă nu strigi oamenii tare pe nume când ştiu să te ducă unde vrea oricine să ajungă. Primăvara şi virgulele nu trebuie reglementate. Ele trebuie să fie când vrei, dar mai ales când vreau eu. Astăzi am aflat că undeva, într-un cămin, două fete, studente, îşi puneau ceasul să sune în fiecare noapte la 3, se trezeau, se bucurau că mai au multe ore de dormit până dimineaţă şi adormeau la loc. La loc, acolo, în perne, unde, fetele astea două, studente, îşi aduceau singure, fericire.

Eu am leşinat o singură dată, când eram mai mic, în timp ce făceam pipi şi aveam febră foarte mare. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am uitat în sus la becul din baie. M-am speriat aproape, astăzi, când de pe un geam, am văzut luna de pe tot cerul. Era galbenă-neon, ca becul din baia aia.

Tot ce pot să îţi dau zilele astea e o răceală, şi aia imaginată.

Senzaţie

2010-11-19T01:26:00.001+02:00

"Am senzaţia că eşti pe picior de plecare. Că Bucureştiul e gara ta."

Pe Magheru au început să monteze luminiţe de Craciun.

Cum l-am găsit eu pe Dumnezeu

2010-11-11T22:23:00.003+02:00

Într-o săptămână, în august anul acesta, am trăit, la Londra, o libertate pe care am aşteptat-o încă de când am învăţat că orice portativ începe cu o cheie sol. Am zburat singur, pentru prima oară şi m-am pregătit pentru ceva groaznic, încât turbulenţele experimentate mi-au părut simple. Când am pus piciorul afară, pe pământul ăla nou, m-am gândit că acolo e mai frig ca la noi. M-am simţit mare cât mi-am aşteptat bagajul. Era totul ca în filmul pe care mi-l regizasem. Eu eram un internaţional şi muzica de fundal era minunată.

Când autobuzul care mă ducea într-o gară cu nume de regină imensă a intrat în centrul Londrei, inima mea a început, cred, doar atunci, să bată. Mi s-au înfundat urechile şi am strâns în mâna dreaptă biletul prea scump care a ajutat la facerea mea acolo. Erau oameni pe stradă, totul avea accent britanic şi cerul arăta la fel ca acasă. Mi-am promis atunci că o să merg până mi se rup teneşii.

Şi am mers. Nimic nu mi s-a părut firesc acolo. Era totul înconjurat de norii unor imagini clasice, pline de substanţă, uşor decolorate. M-am întins pe o iarbă, într-un parc, lângă sufocanta clădire a Parlamentului Britanic şi în momentul ăla am plecat din toate hainele pe care le aveam pe mine. Dacă Dumnezeu există, eu L-am simţit acolo, uşor, ca o apă care vede totul. Au trecut minute, poate ore, dar a trebuit să mă îndepărtez 21 de ani ca să îmi dau seama că eu nu ştiu să iubesc în altă limbă.

Am trăit Londra în Limba Română, încadrându-mă într-un peisaj european, naiv, cu ţigări scumpe, cu suflete identice şi cu locuitori mult mai bine îmbrăcaţi. E ultimul meu an de facultate şi ar trebui să mă hotărăsc repede unde o să îmi continui viaţa. Pentru mine, acasă înseamnă mirosul de pe strada Dr. Ioan Cantacuzino din Braşov. Acolo mă simt cu totul în siguranţă. Nu ştiu dacă vreau să plec din România. Eu nu ştiu să mă rog în altă limbă.

Canapea

2010-11-05T23:28:00.006+02:00

Eu cred că e foarte greu să ai o canapea. E foarte greu să pui o canapea unde îi e locul, în colţul pe care trebuie să îl caracterizeze şi să îl facă mai frumos. O canapea e ca un om care îşi caută celălalt om în mulţi oameni. Este mutată, aşezată, împinsă, lipită, lovită, înjurată, acoperită cu pături şi perne, murdărită, pătată cu bere şi şampanie, martoră. Vede, şi în praful ei, simte de trei ori fiecare episod. Fiecare picior încălţat, fiecare cot, fiecare plânset, toate firele de păr, toţi ochii strânşi, ţigările scăpate, iubirea, ura, dorinţa, uleiul, rugăciunile, frica şi mirosul.

Mă tot uit la tine şi încerc să nu simt nimic.

Eu cred că e foarte greu să fii o canapea.

Heartbeats » By Andreas Nilsson from The Knife on Vimeo.

Hollywood

2010-11-04T00:12:00.003+02:00

Parcurile, miercurea la trei după masa, sunt goale. Ni se rup hainele de pe noi şi ne intră toată ceaţa asta în suflete. Dacă am trăi şi noi într-un film, ne-am întoarce cu încetinitorul pe stradă, pe o muzică dramatică, cu frunze care zboară aiurea şi am avea stele în ochi. Ne-am privi profund şi am exploda în săruturi istorice, învârtite, strânse, ne-ar chema Jonathan şi Susan, Richard şi Pamela, am spune replici memorabile şi am purta haine care peste ani ar deveni icoane. Ne-ar regiza un om cu ochelari, ne-ar spune unde să punem mâna, în ce trenuri să ne urcăm, în ce gări să ne dăm jos, când să râdem şi când să ne mâncăm. Ne-ar aplauda alţii pe covoare lungi şi am avea numai dinţi perfecţi în gură. Sexul ar fi mereu incredibil, cu artificii pe fundal şi ceară încinsă.

E ciudat cum merg oamenii la petreceri şi dansează. În piaţa de lângă bloc e un paznic. El stă acolo toată noaptea, l-am văzut şi acum, se uită în jos, la papuci şi se plimbă. Păzeşte un munte de varză care scade sub ochii lui în fiecare zi. Chiar şi aşa, pe frigul ăsta, muntele, în loc să crească, scade şi paznicul se plimbă. Lumea asta toată merge într-o direcţie, cu tine sau fără mine în ea.

Dacă aş trăi într-un film aş fi bogat şi aş cumpăra toată varza aia. L-aş trimite pe paznic noaptea acasă şi aş da câte o varză la toate femeile care lucrează în staţiile de metrou. Aş locui într-un oraş luminat şi m-ar chema Orlando.

Inspiraţie

2010-10-29T00:40:00.003+03:00

Ieri s-au terminat romane. S-au închis coperţi, s-au pus lacăte, s-au auzit focuri de armă şi cred că m-au văzut vecinii dezbrăcat în bucătărie. Am umărul muşcat, e aproape vânăt, mă doare când bate vântul şi îmi place când apare o senzaţie de dinţi, brusc, prin metrouri şi săli cu scaune. E tot ce mi-a rămas după o seară care a început când nu ştiam şi s-a terminat când am înţeles.

Nu mai am inspiraţie. A fost ucisă într-o interesecţie, sâmbată, la cinci dimineaţa. Sper să reînvie cândva.

Puncte de sprijin

2010-10-20T23:14:00.002+03:00

Cândva, în timpul ăsta, am făcut şi noi schimb de salivă. Nu mai ştiu dacă aveai gust de pastă de dinţi sau de vodkă, pentru că a trecut mult ceai prin gura mea, de atunci. În nopţile trecute, în scara blocului, mirosea ca la tine acasă. Apa de la robinet are foarte mult clor in ea şi cred că nu e bine să o bei. Nu e nimic profund în ce îţi spun, nimic ascuns, sunt toate faptele care mă fac să ocolesc fiecare frunză udă, plină de noroi, de pe stradă. A început să îmi placă foarte tare mierea şi caut, ca noi toţi, puncte de sprijin. M-au ros papucii şi încă sper că o să se mai lase. Sfârşiturile trebuie să fie imprevizibile, deloc plictisitoare, cu unghii în carne şi vorbe pline de însemnătate. Un "du-te-n pula mea" bine spus face cât trei "te iubesc" la un loc. Mai ies din când în când afară fără chiloţi pe mine şi mi-ar plăcea ca oamenii să ştie asta şi să iasă şi ei din când în când fără chiloţi afară şi să îmi spună. Sunt atâtea inimi care bat în oraşul ăsta, dar prea puţine se marchează una pe alta. Ar trebui să plec, într-un capăt de munte şi să îmi pun difuzoare.

Acasă

2010-10-19T01:11:00.002+03:00

Dragă,

Ţi-am strigat astăzi numele, prin ploaie, vânt şi miros de peşte prăjit. Nu mi-am dat seama, doar după, de tot ce am făcut. Mi-am stricat papucii într-un noroi pe care nu vreau să îl recunosc ca fiind al meu. Scopuri, momentan, nu mai există. Eu trăiesc, singur, într-o bucătărie, cât trăiesc alţii în patru vieţi, trei săptămâni şi două ore. A venit vremea şosetelor groase purtate sub plapumă şi a nopţilor de sâmbătă fără licori prin pahare. Mi-e dor de casă.

Dacă

2010-10-17T21:00:00.003+03:00

Eu dorm pe o pernă mare şi cred că oamenii cărora nu le place să doarmă pe o pernă mare se privează de o plăcere. Dacă aş fi iubitul tău, aş cumpăra o carte de bucate cu pagini mari şi colorate, m-aş trezi dimineaţa devreme şi aş prepara în fiecare zi altceva. M-aş gândi numai la tine, m-aş uita numai la tine şi ţi-aş iubi pisica. Te-aş arăta la toată lumea, mândru, şi m-aş strădui să nu existe noapte în care să nu mă visezi. Ţi-aş spune fricile, speranţele, tăcerile, toate ale mele, ţi le-aş spune ţie şi tu mi le-ai păstra undeva. Aş transpira cu tine cât să ne audă tot oraşul şi mi-aş şterge contul de Facebook.

Dacă aş fi iubitul tău aş fi gelos. Aş suferi, în linişte, dacă altcineva s-ar băga în povestea noastră lungă. Aş sta acasă şi m-aş gândi că tu te plimbi nopţi prin ploaie cu altul. Mi s-ar rupe realitatea în două, ar ninge mereu şi aş zgâria pereţi, clădiri şi grădini. Şosetele mele ar fi mereu ude şi în casă frig. L-aş căuta şi m-aş uita la el săptămâni la rând. I-aş scrie fiecare parte între foi albastre.

Fericirea mea lângă tine a fost pe o scară rulantă care a durat 4 secunde. Acolo s-a consumat şi eu nu sunt iubitul tău. Eu nu sunt iubitul tău. Eu nu sunt.

Am terminat.

Încurajator

2010-10-15T00:09:00.002+03:00

Când te surprinde o ploaie în mijlocul unei străzi, poţi doar să fugi într-o casă de om sau să stai într-o apă de Dumnezeu. E foarte simplu când alegerile sunt puţine şi există un singur halat de baie în cameră. Ştii mereu că e al tău şi nu sunt şanse să îl porţi, într-o dimineaţă, pe al altcuiva. Mai aprind lumina noaptea în hol şi o las aşa până când simt că au fugit toţi fluturii din burtă, toţi şoriceii din caşcaval şi toate obsesiile din visele mele. Din visele mele. La Ikea găseşti fericire într-un scaun de lemn cu design elveţian, preţ mic, calitate îndoielnică şi efect garantat. Nu trebuie să cauţi prea departe sau prea mult. Alegera, răspunsul şi viitorul stau acolo, potolite şi te aşteaptă.

E greşit să taci şi să te uiţi la televizor. E corect să spui şi să nu te uiţi la televizor. Singur concluzie la care am ajuns după x ani în patul ăsta este că soluţia stă în gura noastră. Nu în gura lumii, în gura ta mai ales şi din când în când în gura mea.

M-aş da singur cu capul de toţi cei patru pereţi, de toţi cei patru, mi-aş spune că tu mă dai şi nu mi-ar mai trebui niciun scaun de la Ikea, niciun, niciun, niciun. Sentimentul este oricum încurajator. Încurajator.

Matematica

2010-10-12T23:50:00.002+03:00

Mie nu mi-a plăcut niciodată matematica. În şcoala generală treceam clasa doar pentru că profesorul o cunoştea pe mama, iar în liceu, în clasa a noua, am fost lăsat corigent pe un semestru, şi din clasa a zecea am făcut matematică cu o profesoară care îl cunoştea pe tata. Îmi dădea coşmaruri, mă făcea să plâng şi să înjur cum nu mă făcea nimic altceva. Matematica a fost cea mai pasională iubită a mea din copilărie şi un pic în adolescenţă. Mă dădea cu capul de pereţi, mă trăgea de păr şi mă zgâria pe spate cu atâta iubire că mi se părea ură. Sentimentele mele pentru ea nu s-au schimbat niciodată, persistă şi astăzi, încerc să mă feresc de ea cât mai mult şi dacă e nevoie, mă ascund sub pat.

Şi chiar şi aşa, tot te visez noaptea.

Universule?

2010-10-11T00:37:00.004+03:00

(Universule mare, ce faci zilele astea? Pe unde umbli, la cine umbli, la ce te gândesti, cum te mişti, de ce schimbi în altă parte şi mă laşi pe mine să vorbesc tot ce tu ar trebui să aranjezi? Mai bagă mâna şi pe la mine prin pantaloni, mai dă la o parte şi îneacă-mă pentru câteva momente, împiedică-mă, fă dracului ceva cu mine, că în ritmul ăsta o să mă lovească furtuni întregi.)

Viaţa asta este minunată, nu? Cu toate valurile astea de pasiune, cu toate frigiderele ei, cu toate felinarele stinse, cu toate cuvintele din care poţi să alegi, cu toate culorile pe care le îmbracă fetele şi băieţii, cu toate minunile tehnologice care apar zilnic, cu toţi bătrânii plini de înţelepciune, cu toate paharele pline, cu muzica asta inspirată, cu domestos care omoară toţi microbii cunoscuţi şi cu calorifere reci.

E minunat, vă spun, minunat.

Iubitul tău este minunat

2010-10-09T14:38:00.002+03:00

Şi urăsc ideea de el cu toata pasiunea pe care vroiam sa ţi-o dau ţie.

Iubirea e cel mai penibil sentiment din Lume.

Guatemala

2010-10-06T23:12:00.003+03:00

Dacă mă întrebi unde e Guatemala pe hartă, nu ştiu să îţi arăt. Guatemala e un fel de nasture, care pică după maşina de spălat, fără să îţi dai seama, şi rămâne acolo. Maşina de spălat e grea şi nu te uiţi după ea niciodată. Ea îşi face treaba mereu, în acelaşi loc, fără să se mişte. Îţi spală hainele şi toate obiectele pe care le uiţi în buzunare. Guatemala stă acolo, după ea, şi apare numai dacă o cauţi. Seara, mai beau din când în când ceai sau lapte, fumez ţigări vorbind şi nu mă gândesc deloc la ce se află în baie, în spate, pe jos.

Mi-am suit la geam draperii pe care nu le mai dau la o parte niciodata. Nici măcar când zboară avioane pe lângă bloc. Le ţin aşa trase şi văd în sfârşit că încăperea asta are o continuitate. E rotundă şi dacă îţi mişti palma de-a lungul pereţilor, poţi să simţi şi că e moale. Aştept, cot la cot cu toţi locuitorii, să se încălzească caloriferele sau măcar să iasă soarele. Dar până atunci nu mă plâng, stau cuminte, sub o plapumă verde şi un dulap cu scrisuri pe el.

Aş vrea să rămâi lângă mine. Cu totul.

E pe o stradă un copac galben şi mi-am dat seama astăzi că e bine, câteodată, să accepţi să dormi prin alte case cu uşurinţă. Aşa poţi să descoperi mirosuri, să atingi perne şi să te umpli. Nimeni nu trebuie să gândească prea mult şi nimeni nu trebuie să ridice căni de lângă paturi dacă nu sunt ale lui. Nu prea am mai crezut în finaluri aurite în ultimele zile, dar nu îmi fac griji, sunt sigur că simplitatea asta o să fie înlocuită din nou de o profunzime. Te-am tot visat.

A fost cineva în Guatemala?

Ochii tăi

2010-09-27T23:29:00.003+03:00

Cu lichidele mele, cu lichidele tale, cu lichidele Lumii, pe mine şi cu capul în jos mă mai găseşte câte o noapte prea caldă de toamnă bogată. Râzând, vorbind prostii şi stingând ţigări în scrumiere prea pline, viaţa transpiră mereu mici găuri prin care să fugi repede repede repede, fără să te prindă nimeni de picior sau să te zgârie pe gât. Am vorbit azi cu doi câini negri, cred blânzi, printr-un geam, care mi-au spus că jeleurile mele sunt cele mai bune din oraş. Am fost de acord cu ei, şi-au întors privirea şi m-au lăsat să împing o uşă mare din fier. Între timp, într-un dormitor străin, de pat, se freca o pisică cu nume de roman şi intenţii ascunse, graţioasă, aproape femeie. Ochii tăi ştiu lucruri şi luminează fundături, împiedică războaie şi rup afişe albe de pe ziduri mâncate de şoricei prea mari pentru o poveste de copii.

De dimineaţă te-am găsit pe un scaun la mine în bucătărie, chiar dacă nu erai acolo, şi am mâncat împreună ouă fierte şi găluşte cu prune. Eu dansez pe străzi cu oameni la geamuri, cu lumini stinse şi luni pline. Ochii tăi nu sunt corecţi, văd prea departe şi crapă ciment în două, joacă piese de teatru, şotron şi pictează trasee noi pentru metrouri uzate. Mă tot amăgeşti cu un pic de piele, cu seriale proaste şi un iubit plecat din ţara asta asta asta care dă din mâini tot mai în jos. Mâine o să fie altfel, probabil, fără ulei şi fără zahăr, doar cu unt şi cu miere. Zâmbeşte şi tu, să ţi se vadă dinţii prin scări de blocuri şi uşi de biserici.

Ochii tăi miros a iarbă de primăvară tunsă cu o coasă galbenă. E frumos.

Despre oraş, fără menajamente

2010-09-19T22:07:00.003+03:00

Dragă Bucureşti,

Fără papuci în picioare, cu mâinile la spate şi cu părul lung, îţi mulţumesc. Ai învăţat în doi ani lângă mine cum să mă ascunzi pe străzi urâte, cum să urinezi în public şi cum să miroşi frumos. Mi-ai arătat şi am văzut împreună cum sar oamenii în faţa metroului, cum se scapă îngheţata pe jos şi cum se atârnă bileţele sentimentaliste pe garduri. Ţi-am călcat gropile, rahatul de câine vagabond, ţi-am înghiţit mizeria şi ţi-am stricat o parte din parchet. Am ajutat şi eu la modernizarea ta târzie şi lentă, ţi-am ascultat strigătele şi ţi-am înţeles dorinţele. Te-am lăudat prin provincie, am jurat cu mâna între picioare că ai copaci frumoşi şi dimineţi pline de muzică udată cu rouă. Te-am văzut din aer, de sub pământ, de pe Intercontinental şi alte clădiri care îţi strică orizontul, ţi-am dansat podelele şi, din când în când, ţi-am dat să bei din vodka mea. Te-am aşteptat sub ploaie, zăpadă, căldură şi pietre. Au fost momente în care ţi-am acceptat şi zgomotul şi durerea şi nopţile.

Cel mai mult ţi-am iubit oamenii. Ţi-am iubit oamenii din toate părţile. De pe Calea Victoriei până în Dorobanţi, Berceni, Rahova, Piaţa Unirii, chiar şi Colentina, un pic în Dristor, mai mult la Universitate, sporadic în 1 Mai, pe la Vitan, în Tineretului şi în Aviaţiei. Ai fost martor la fiecare chilot pe care l-am dat jos, la fiecare inimă pe care am călcat, la fiecare bucată de carne pe care am pus mâna şi la fiecare fir de păr pe care l-am smuls. Ai tăcut când am plâns prin băi, ai râs când mi-am vomitat entuziasmul şi m-ai trântit când ai ştiut mai bine ca mine că am greşit un drum. Mi-am lăsat mirosul prin lifturile tale, prin dormitoare cu geamuri deschise, prin bucătării fără mâncare, prin suflete grele şi prin balcoane mici. Ţi-am gemut de la parter, de la etajul şapte, de la etajul doi, de pe bloc şi de la patru. Te-ai ruşinat şi tu când, poate, am întrecut măsura, am transpirat prin autobuzele tale şi ţi-am înjurat anumiţi locuitorii.

Mie îmi place de tine şi am în plan, ca cel puţin un an, să îţi mai descopăr raiul, să îţi mai ling burţile şi să îţi mai lungesc dimineţile. Încă iubesc în tine şi nu vreau să mă opresc prea curând. Când o să mă fac mare şi o să mă las de visat, promit să îţi scriu frumos, din altă parte, cu dor.

Al tău.

Ultima

2010-09-18T20:46:00.002+03:00

Mi-am dat seama că o să fie ultima noapte în patul tău înca de când ţi-am spus că o să îmi risc trăirea pentru câteva momente sigure lângă tine.

Mă duc mai departe.

Praf

2010-09-13T22:16:00.003+03:00

Mă simt foarte singur zilele astea. Nu ştiu de ce, dar oamenii din metrou îmi citesc gândurile în fiecare dimineaţă la ora 9:40. Râd de mine şi tot ce pot să fac e să mă uit în geamul pe care se văd scrisurile unui oraş subteran călcat de prea puţine ori în picioare. Mi-am scris şi eu pe foi albe cuvinte frumoase, le-am lipit pe pereţi, mă uit la ele, dar nu înţeleg nimic. Stau şi fumez lângă o veioză care mă arde, încerc să găsesc soluţii, să văd răspunsuri în ferestrele de vis-a-vis, dar nu mi se arată nimic. M-am obişnuit să mă uit la unghii când nu mai ştiu să vorbesc. Sunt foarte singur zilele astea, aş avea şi eu nevoie de o poveste care să mă salveze. Am stat la coadă să cumpăr apă azi şi am văzut la televizor că la iarnă o să îmi fie frig. Am senzaţia că mâine e Crăciunul şi eu mă simt ca un orfan care nu are unde să îşi petreacă o noapte din an. Încă sper că ce e mai bun o să urmeze. Uneori trecutul meu e un pansament cu rivanol. Mă dezinfecteză. Ţi-aş spune să rămâi lângă mine toată viaţa, dar sigur m-aş răzgândi. E foarte mult praf în Bucureşti. Foarte mult. Se vede pe parchet de fiecare dată. Mi-e greu să mă dau jos din pat în praful ăsta mult.

Sunt singur şi aş avea şi eu nevoie de un regizor un pic mai optimist. Măcar câteva zile.

În unele nopţi

2010-09-12T15:46:00.002+03:00

Dacă e să ajungem vreodată să fim bătrâni, să îţi aduci aminte de mine cum eram dimineaţa pe plajă la Mamaia, când simţul posibilităţii noastre era imens. Să mă uiţi când îţi trimit mesaje patetice şi să mă stabilizezi într-un moment care îmi convine, când eu m-am văzut cu totul special, lângă tine. Când eram mic colecţionam timbre cu animale de care îmi era frică. Erau mari şi desenate înfiorător pe un fundal de obicei verde. M-aş întoarce într-un timp când nu ştiam multe lucruri despre mine, despre oameni sau despre Lume. Aş rămâne un pic, cât să mai visez o junglă plină de lei şi tigrii, de gorile negre şi de linişte. Ne-am cunoscut de multe ori acolo, am dat mâna, mi-ai spus pe nume, dar ai uitat. Şi eu am uitat uşor, dar în unele nopţi te întorci, îmi intri în pat, mă laşi să îţi bag cuvinte în gură şi în suflet, stai, dormi şi te respir. Dacă ai ştii cum arăţi în camera mea, te-ai speria, ai fugi sau ai rămâne acolo până când eu ţi-aş spune să îmi spui că nu mă mai iubeşti.

Cred că e timpul pentru vieţi trecute, duminici singure, vânt puternic şi supe la plic. E timpul să vezi, să înţelegi şi să faci de mâncare. Totul arată ca nişte frunze acum, nu îmi explic de ce, dar toamna asta răscoleşte bucătării, băi, sufragerii şi dormitoare.

Toamna

2010-09-07T10:12:00.002+03:00

Eu merg singur. Uite-te cum cad. Toamna nu începe nimic.

De multe ori

2010-09-06T11:31:00.003+03:00

Viaţa e amuzantă în foarte multe feluri. De la zgâlţâielile primului zbor cu avionul, la vecinii în vârstă de pe scara blocului cu patru etaje, nu ştiu dacă numai mie mi se întâmplă, dar nu trece o zi fără să râd singur. Mai tare, mai încet, în bărbie, ca nesimţitu', cu tine la telefon, prin metrouri sau în case de oameni, eu râd ca să mă umplu de fericire, ca să te văd altfel şi ca să trec mai uşor. Nu îmi iese de fiecare dată, dar dimineţile de luni le râd până mă doare burta. M-am aruncat cam repede şi cam devreme în toate râurile tale, aşa că o să mă încetinesc un pic, nu foarte tare, cât să te las să mai urci şi cu un lift gol până la etajul tău.

Viaţa e ridicolă de foarte multe ori. De la visul meu de azi-noapte, la sentimentul pe care l-am avut când am intrat prima oară în dormitor cu tine, totul mi se pare ridicol. Nu mă mai miră, las lucrurile în ridicolul lor şi le iau ca bucăţi de viaţă ce se întâmplă firesc. Gândul că o să pleci mai repede decât mă aştept eu să pleci e cam ridicol, sper, nu?

Toată lumea se îmbracă frumos, numai eu mă dezbrac. Pentru tine.

Carte

2010-09-05T22:09:00.003+03:00

Octavian face curăţenie şi dă cărţi. Vreau şi eu una.

Dragă Octavian,

Aş vrea să o cunosc pe doamna Pippa Lee. Mult, intim, cât mai repede şi cât mai dur.

Te rog.

Cu drag,

Ionuţ

Iubirea vine la caserolă

2010-09-02T21:30:00.004+03:00

Dimineţi la rând, patru dintre ele, m-am trezit mai aproape de avioane. Într-o cameră fără geamuri, lumina intră pe sub uşi, pe sub paturi, printre oameni şi reflectă o oglindă. Universul meu seamană de foarte multe ori cu Universul pe care mi-l imaginez în fiecare noapte la ora 23:39. Are poze cu oameni vechi pe pereţi, are oi pe rafturi, are fete în baie şi legume în frigider. Soarele nu ne mai face rău în ultimele zile, el doar încălzeşte şi eu mă uit în fiecare zi cum se scurge viaţa din parcuri. Era noapte şi, pe o stradă pe care am mai fost, dar nu am vazut-o niciodată, fără să mă pregăteşti, m-ai luat de mână.

Iubirile mele vin la caserolă cu capacul roşu. Cu un pic de brânză, busuioc şi conopidă, cu sare şi cu şerveţele verzi. Mi-e dor de papucii mei de casă foarte tare, mai tare cu fiecare pas pe covorul din dormitor. A cam trecut vara, mi-am zis asta când am ieşit pe uşă şi mi s-a rupt fermoarul de la geanta albastră. A cam trecut vara şi tot ce îmi amintesc din ultimele luni este că te-am cunoscut din nou, poate mai bine. E primăvară afară, acum în septembrie, după ce a trecut vara şi toţi o luăm de la capăt.

Iubirile mele vin când nu le mai aştept şi nu le mai miros. Se trec singure în calendar, înroşesc date, le îngroaşă şi rămân fixate tare. Pentru tine sunt dispus să mai dau jos din ziduri, din pereţi, din straturi. Sincer.

Postcard

2010-09-01T11:45:00.003+03:00

Dear John,

We don't know if you've seen the movie "le ballon rouge", but take this picture as its contemporary version. Catch the heartballoon and hold it tight right next to your dreams..

Yours,

Iris and Nathalie

Dear Iris and Nathalie,

First of all I hope you don't mind me posting this here, but it's too beautiful to keep for myself. I haven't seen "le ballon rouge" but I promise I'll work on it. Your postcard did for me something that only mornings can: it made me laugh, its beauty made me laugh. For one minute I was truly happy. From head to toes. And that is a lot!

Thank you!

Yours,

John

PS: A song for you and the first day of autumn.

Asculta mai multe audio Muzica

Fiecare

2010-08-29T17:59:00.002+03:00

"Oare se mai face frumos?"

Gândesc mai mult ca ieri. Ieri am spălat un balcon plin de praf, pătat cu vopsea, urît, pe care ne chinuim să îl vedem cumva frumos, ca o terasă plină de flori mari. Oraşul e prietenos azi, aşa îmi pare, pentru că azi iubesc mai mult ca ieri strugurii româneşti din piaţa şi în sfârşit e răcoare. Am numărat pe degete toate maşinile de pe stradă şi ieri pe la ora două, în tramvaiul 41 am călcat pe o bucată de pepene uitată acolo din greşeală. Noaptea, oamenii stau pe jos, prin case, ascultă muzică, întind chiloţi pe sârme şi le e frică de cutremure. Se sperie singuri, dar se liniştesc imediat, le sună telefoane dimineaţa şi nu ştiu de ce vorbesc în somn. Când gura nu îmi mai vorbeşte, vorbesc toate aşternuturile pe care am dormit vreodata, pentru mine. Îmi spun fiecare picior care te-a călcat. Îţi răspund, în mine, la fiecare întrebare, la fiecare zâmbet, la fiecare pernă, la fiecare sforăit, la fiecare nas înfundat, la fiecare dimineaţă, la fiecare bere, la fiecare noapte.

"Adam şi Eva" a lui Rebreanu ar trebui interzisă copiilor. Există o vârstă pentru orice, în clasa a 8-a nu am înţeles iubirea din cartea asta.

Ţ

2010-08-23T22:58:00.003+03:00

Erau multe câmpuri verzi, ca-n filme. Lasă-mă acum două minute să redesenez tot ce am trăit pe cont propriu, printre oameni. Te-am simţit şapte dimineţi la rând lângă mine, departe de ce cunoşteam şi numeam al meu. Te-am simţit bine şi nu am mai găsit scuze pentru sendvişurile cu brânză. Nu am mai mâncat de atunci, nimic nu o să fie la fel de bun. Astăzi m-am uitat în jur şi nu am mai recunoscut pe nimeni. E un sentiment care mă umple. Sunt din nou în prima clasă şi nu ştiu să îl scriu pe "Ţ". "Ţ" vine de la convingeri puternice, de la nopţi scurte şi de la ploaie. În cuierul nostru sunt patru umbrele. Numai una e a mea, dar toate rămân la mine. (Am primit vederea de la voi. N-am vazut-o încă, dar e foarte frumoasă. Mulţumesc!) Nu mai ştiu ce culoare are viaţa, dar nici nu mă mai interesează. Vara mea s-a terminat repede, cum mă aşteptăm, fără prea mult zgomot. E un castron cu apă lângă mine. E linte în el, se umflă. Eu sunt la fel, promit, un pic mai curajos şi mai conştient. Un pic mai optimist şi mai dispus să plec. O să te văd pe stradă, sunt sigur. Eşti acolo unde mă întorc.

- Dumnezeule, eşti acolo?
- Da.
- Bine.

Duşi

2010-07-27T23:12:00.004+03:00

Mi s-a rupt în două. Mi s-a rupt repede şi a căzut simplu. Am toată lumea burduşită într-o valiză. Cu blocuri, cu străzi, cu gumă de mestecat, cu caniculă şi vânt, cu calorifere reci, cu ţânţari, cu deodorante, cu brichete şi autobuze. Mi s-a blocat toată viaţa între coapsele tale. Am rămas atârnat, cu picioarele în sus, prins între dinţii unor imagini pe care nu le cunosc. Mi-am căutat subtitrări, mi-am ales locuri de dormit, mi-am lipit animale pe pereţi, te-am ignorat, dar încă nu am reuşit să înţeleg în care borcan trebuie să îmi bag mâna. Mi-am ocupat mintea, ţi-am ocupat spaţiul, te-am invitat în iarbă, am privit insistent unde nu trebuie, am acoperit geamuri, am apăsat butoane, am fumat, dar n-am uitat. Incredibil, dar mă gândesc la construcţia noastră metalică zilnic. E acolo, dimineaţă de dimineaţă, nu mă mai miră, nu mă mai sperie. Te-am integrat perfect, bucată cu bucată, în orele mele. E prea negru zidul din faţă, vreau să îmi cumpăr un ciocan mare, cât două capete de om şi să îl lovesc fără milă, cu o mască pe gură. Plec după, dar nu mă strânge prea tare că mă întorc. Astăzi, când te-am prins de spate a bătut vântul. S-au uitat toţi la noi dar nimeni nu şi-a dat seama. Eu merg singur. Calc pe nisipuri, sar peste lemne şi zbor peste alte planete. Eu merg singur. Eu merg singur. Eu merg singur. Ţi se rotesc ochii. Sunt ca două stele deghizate.

"Suntem duşi Ionuţ, ascultă-mă. D-u-ş-i."

Love Lost by The Temper Trap from Infectious Music on Vimeo.

Aveam

2010-07-22T23:11:00.003+03:00

Mâncam o banană, în metrou, purtam un tricou alb cu ceva cuvinte scrise în negru, aveam blugii rupţi de la atâta detergent şi în picioare erau converşii cu roşu. Portofelul era la spate, ieşit pe jumate, nu erau mulţi bani în el, vreo 40 de lei şi un buletin. Acolo scria cum mă cheamă. Aveam căştile în urechi şi o foaie în mână. Mă gândeam la tot vântul care bate din când în când şi la praful pe care îl ridică. Nu am reuşit să ajung la nicio concluzie şi am aşteptat cuminte să mi se deschidă uşile. Dacă era iarnă aveam şi un fular la gât. Am coborât unde ştiam că o să fiu mai fericit. La semafor am dat din picior şi o fată s-a uitat la mine fără să danseze. Am ignorat orice urmă de soare şi mi-am ţinut ochii larg deschişi, mâinile pe lângă buzunare şi mintea departe. M-am uitat mai mult ca altă dată în sus, dar nu am observat nimic schimbat. De când am plecat din geamul bucătăriei mele, norii nu mai ştiu să se aşeze frumos. Am trecut bulevardul cot la cot cu oameni transpiraţi şi murdari şi am împins scaunul de la o masă cu patru. Am stat jos, lângă geamul mare, am fumat şi am băut cola. Îmi era foame dar nu îmi prea plac sendvişurile. Am aşteptat întunericul şi un pic vântul. Purtam un tricou alb cu lumea scrisă pe el.

M-ai văzut?

Eşti

2010-07-21T00:17:00.002+03:00

E cerul plin de confuzie şi nu ne mai lasă să ne trăim liniştea. Merg pe vocile din urechi dimineaţă de dimineaţă spre intersecţii rotunde, pline de umbră şi de copii mici. S-a umplut lumea de copii care se aleargă, se împiedică şi plâng. Nu ne mai lasă să ne trăim cercurile, ni le fură pe toate şi pleacă cu ele prin curţi mari, cu scorburi încăpătoare şi poveşti previzibile. Se uită la ele, în ele şi cresc unul lângă altul, ca în poze, înalţi. Ajung să închid ochii şi să traversez străzi pline de viaţă aşa, surd, mut, dar convins că până pe partea cealaltă e siguranţă. Nu ai plecat niciodată. Eşti.

Am încercat

2010-07-18T01:44:00.002+03:00

Am încercat să te iubesc pe tine. Nu ai vrut. Încă te aştept.

În pula mea, te tot aştept.

Inundaţii

2010-07-12T23:51:00.002+03:00

Jos, pe jos, deasupra parchetului închis în colţuri de lemn, se găseşte nimic. Nimic lucrat, premeditat, frumos ambalat, cu telefoane aproape zilnice, cu sex bun din când în când şi cu un tablou mare deasupra patului. Bucureştiul, de la balconul tău, mi-a părut mereu mic, cu orizonturi curioase, regulate şi cu sunete bizare, străine la 8 jumate, marţi dimineaţa. Acolo eşti mai aproape de Dumnezeu frumos, de păsări înalte şi de ţigle sparte. Sparte, în 60 de ani, de 60 de ploi şi de un tunet. Lin, natural, ca indundaţiile ce ne şterg parfumul de pe piele, ne rup câmpurile şi ne omoară locuitorii. Pe rând, rând, rând, se curg toţi, ţinându-se de mâini, din noi, din mine şi alunecă în sus, spre albastru, în jos, spre roşu, spre mai bine, spre alte locuri, uscate, toropite de o căldură transpirată. În şlapii care îmi intră între degete rămân pe nimic, cât tu încă dormi slab, mijesc ochii şi scuip ziua, singur, în altă casă. Nu mai am casă, e departe şi dorm în paturi care nu îmi convin, în aşternuturile care încă miros cum a mirosit anul trecut. Pleacă toţi din mine, mă lasă orientat spre veioză, când eu caut soarele. Nu soarele de acum, nici de ieri, soarele din primăvara în care mi-ai ales tu lumina.

De acolo

2010-07-08T22:58:00.004+03:00

După maci am mai fost. După uşi se ascund doar copiii. După tine nu aleargă nimeni.

De acolo se vede orizontul unui oraş plin de riduri adânci, de acolo, din spatele tău. Cu lumini ca-n filme, cu maşini ca-n filme şi cu oameni ca-n pagini scrise. Prin baloane mari, de săpun, printre picioare desfăcute şi poze vechi în cutii noi, sub pat, se vede orizontul unui spectacol care se decolorează în fiecare seara altfel. Pe blocuri e mult mai uşor să te găsească dimineaţa. Nu e vina ta că eu nu am uitat repede cum arăta gura ta anul trecut. În acelaşi pat, în această cameră cu tavane înalte şi dulapuri deschise. Mă doare mâna de la atâta gândit la tine.

Katie Melua - Just like heaven from David Garcia on Vimeo.

Caşcaval pane

2010-07-02T23:42:00.005+03:00

Dragă S.,

Viaţa în cameră e urâtă. Nu mi-am mai strâns şosetele de pe jos de cel puţin o jumătate de zi. Stai liniştită, sunt curate, miros a balsam, dar nu le mai găsesc pereche. Sunt aruncate lângă pat şi, din când în când, intră pe uşă o pisică şi lasă păr pe ele. Şosetele cu păr de pisică pe ele nu mai pot fi purtate. Niciodată nu am trăit o nesiguranţă mai mare. Nu mai ştiu pe ce parte să mă trezesc dimineaţă şi nu mai ştiu cu cine să mă culc seara. Te-am visat din nou, te lua apa în valuri multe. Ţi-am spus de trei ori că bananele au gust mai bun dacă le tai în bucăţi. Nu îmi explic de ce. Nici tu nu îţi explici de ce. Ar trebui să întrebăm pe cineva care îşi explică. Să îl căutăm pe stradă. Sigur se află acolo. Pe stradă găseşti şerveţele, brânză cu roşii şi oameni care îşi explică. Te lua apa în valuri şi te ducea ca pe o frunză din aia mare cum strângeam toamna când eram mici. Aştept nişte explicaţii. Aştept să mă salveze cineva în toate modurile în care poate fi salvată o persoană. Eu sunt om şi nu las păr. Spăl după mine deci merit mai mult.

Dragă S, viaţa nu mai este albă, viaţa se numără în muşcături de cascaval pane.

Scrisoare

2010-06-28T23:00:00.004+03:00

Domnule Iţic,

Viaţa în cameră este bună. Mă uit pe geam din ce în ce mai des, în reprize scurte, de câte 78 de secunde, cum m-ai învăţat. Încerc să fur cât mai mult afară şi să aduc înăuntru. De aici, de la mine, se văd acoperişuri de case trecute prin multe mâini, prin multe ciocane şi suflete. Pisicile pe care le mângâiam când eram mic îşi bagă acum capul prin hornuri şi scot lăbuţe murdare de negru, curioase şi parcă vulgare în toată liniştea lor. Mi-am pornit muzica, tare, în fiecare zi, doar dimineaţa, la volum maxim. Mă ajută la privit. Pun pe ritm tot ce se întâmplă afară şi desenez calm, cu pauze lungi în respiraţie, viaţa, cum trebuia să fie înainte să mă nasc în forma asta. Nu mă grăbesc, nu vorbesc la telefon, fumez o ţigară în şapte minute cu ochii la tablou şi mănânc ce mi se aduce la uşă. Am renunţat să dau vina pe oameni, pepeni sau pe situaţii. Lucrurile vin, le fac faţă şi pleacă. E chiar aşa de simplu. Ca în romanele pe care le-ai scris dumneata. Am găsit un mod total nou prin care să îmi asortez hainele. Am vopsit dulapul albastru închis. Închis tare. Miroase a apă şi acum schiţez, cu pastă de dinţi, pe uşi, peisaje. E grozav impactul mut pe care albul îl are pe alte culori. Mă bucură, mă face fericit, răscolesc pungile din cameră, ridic praful, mă sui încălţat în pat şi mă trişez cu o privire pe geam.
Dumneata ştii că viaţa aici este albă?

Lentila

2010-06-21T23:29:00.002+03:00

Mi-a căzut o lentilă de la ochelarii pe care i-am furat de la tine. Nu privesc asta ca pe un semn, nici măcar ca pe un accident. Ochelarii de la tine s-au epuizat pe ochii mei. Scurt, fără să mă pregătească, chiuveta albă s-a murdărit de negru cu un zgomot lin într-o dimineaţă bună. În orizontul meu s-a terminat o viaţă, iar eu am văzut ziua când i-am luat de pe biblioteca cu rafturi galbene. M-am privit în oglinda stropită printr-o lentilă, serios, cu vânt afară şi nu am fost capabil să spun, să duc mâna la gură sau să plec. Era acolo totul, simplu, din bucăţi mari de faianţă, expus ca în galeria ta, evident, ca o pată roşie pe pantalonii unei fete. Era cu o lentilă căzută, cu o mână ruptă, desenat în forme greu de înţeles, fireşti, strigătoare, spunându-mi cuvinte în cea mai frumoasă limbă de pe Pământ. Prost, nu ştiu nici acum să o înţeleg. Am crezut totuşi că o să scap acolo, că o să apari acolo, că o să stai în spate, ca în poze şi o să vorbeşti pentru mine. Nici măcar culorile din toate curcubeele, din toate părţile, din toate lumile, nu o să te deseneze aşa cum ai fost. Ochelarii o să rămână aşa, ştirbi, frumoşi, epuizaţi, dar Lumea nu mai e de multă vreme la fel. S-a schimbat şi acum când sunt mare văd în tine totul, văd coperţi de romane bune, văd propoziţii geniale, picturi întoarse şi cea mai lungă zi din an. Mi-e dor.

Vara

2010-06-19T22:40:00.003+03:00

O sa-ţi dau apă, o să îmi dai frunze şi uite aşa o să se ducă toată vara. O să fie cum mi-ai spus în toate filmele pe care le-am văzut. Lungi, scurte, cu eroi blonzi, fără subtitrare, pline de furtuni şi pahare cu apă care nu se varsă niciodată pe nicio podea de bucătărie. O să treacă în linişte, cu temperaturi mari la umbre, cu cireşe în cutii de carton, la colţuri, mâncate de cinci persoane, cu o singură mână, cu o singură poftă şi cu o singură lingură.

M-am născut într-o zi pe care o uită toată Lumea, o zi pe care nu o vede nimeni, într-un coş din nuiele pe care ţi-ai scris şoptit mintea. Nu era cald şi ai avut suficient curaj să stai fără pălărie, fără umbrelă, pe un pământ care se clatină din când în când. Se clatină scurt, cât să mă sperie, să mă facă să mă ridic, să fug prost spre scări şi să-ţi intre în ochi. Ţi-am spus, atunci, de pe scaun, că tu eşti toate bucăţile de ţigară pe care nu le fumez şi se ard singure. Nu pot să îmi iau mâna de pe tine pentru că cineva ne-a bătut într-un cui moale, cu mult timp înainte să simţi.

O să treacă vara fără să ne plângem de căldură. O să mutăm toţi melcii de pe asfalt pe iarbă, o să le salvăm vieţile, antenele şi ochii. O să purtăm ochelari de soare cumpăraţi cu zece lei şi o să ne bucurăm de dorul pe care îl simt acum. Îl trăiesc şi mă umple din aşternut până în teneşi, din tramvai până în parc, de sub tricou până pe spatele tău, bizar nu vreau să se termine, dar mă tot gândesc că tu nu ştii să fii doar pentru mine. Fericirea e că nici eu nu ştiu să fiu doar pentru tine, dar ne place aşa, dezbrăcaţi, pe plajă la 2 Mai.

Decât

2010-06-14T23:23:00.003+03:00

Mi se închid ochii numai când obosesc să aştept autobuze în staţii pline de câini, praf şi melci. Sunt momentele mele de linişte goală, când văd pe jumătate cum treci prin faţa mea şi te uiţi scurt la pata de piersică de pe tricoul meu. Pretind că nu simt şi îmi apăs casca de la Ipod în ureche şi mai tare, mare şi puternic. Mi-e cald de la toată muzica şi caut să descopăr alte ritmuri, răcoroase, care miros frumos şi nu transpiră. Nu cred în starea de leşin, cred doar în pielea arsă roşu de soare de pe o plajă, pe o rafie, într-o sâmbătă cu multe alge. Ne-a fost frig separat, dezbrăcat, lângă oameni care se uitau între picioarele altora fără ruşine. Erau liberi într-o mizerie aranjată şi fumau din inerţie, relaxând săptămâni bolnave. Ne petrecem în birouri zile şi visăm la weekenduri, la gol, la piele multă şi la iubire crudă, tranşantă, albă sau neagră. Adormim unde ni se oferă moale, mă trezesc speriat de vis urât, îmi pun şosetele în picioare şi fugim spre locuri pe care le numim cuiburi, case şi masă. E evident când nu ţi-e bine şi îţi scapă cărţile, genţile şi pufarinele din mână. Mergi pe stradă cu o gaură în picior, prin care intră şi ies valuri de gemete, de mâini şi de migrene bruşte. Cauţi pansament, de dimineaţa până seara în faţa blocului, printre scaune şi femei groase. Se face târziu şi te ia somnul, uiţi de gaură, uiţi de tine şi pleci câteva ore acolo. Acolo unde îţi eşti suficient şi nu ai nevoie de nimeni. Câteva ore. Decât.

Viaţă

2010-06-09T23:34:00.001+03:00

Am viaţă.

All The Lovers from Muzic Junkie on Vimeo.

Mâncare

2010-05-30T22:07:00.002+03:00

Viaţa, încet, a început să se rezume la mâncare. La ceapă, la brânză de vacă şi la porumb în conserve bine sigilate. Mănânc zilnic şi tai bucăţi mici din castraveţi, din ardei şi din varză, le spăl într-o chiuvetă înfundată şi mi le pun pe farfurii albe, fără pete. Le aranjez în forme şi îmi amintesc de clipele pe care le-am petrecut împreună într-o cabină din toaleta unui hotel comunist. Muzica vibra candelabre prăfuite şi tu îmi băgai mâna pe sub tricou, îmi dădeai pălăria jos de pe cap şi vroiai mai mult. Cu limba în gura ta mă uitam pe tavan şi număram câte feţe o să apară de sus, să se uite la noi cu ochii înfundaţi în orbite. Curgeau apele, eram uzi şi tu nu te opreai din respirat, nu mă lăsai să proptescu uşa, nici să fac pipi. Pe scări, în faţă, erau toate actriţele, toţi filozofii, toţi iubiţii tăi şi toate fantomele mele. Nimeni nu ne-a oprit, nimeni nu ne-a privit, doar eu m-am bucurat de tine.

Le aranjez în forme frumoase, unice şi mi-e milă să le mănânc, mă uit cu stomacul gol la ele, la verdele lor şi presar busuioc peste toate. Nu am rămas lângă tine pentru că mă blocam, mă opream din crescut şi mâinile mele nu mai ajungeau la geam. Nu te-am simţit deloc pentru că pătrunjelul de la uşă era des, iar o fată fără păr se dezbrăca lângă o bară. În dimineaţa asta m-a lovit mai tare ca soarele, noul tău iubit, mai frumos ca mine, mai prost şi mai simplu. Am ales să plec pentru că sunt prea complicat pentru tine. Nu e uşor să cari pungi cu mere de la piaţa cu nori. E mai simplu să locuieşti în centru, dar să nu te bucuri deloc de asta.

Dă o aromă bizară, ca în cărţi şi cerşetoarele de la colţ spun că e sănătos. Fac şi ceai, furat de prin restaurante şi pun gheaţă în el cât încă e cald. În ritmul ăsta îmi lungesc orele, cu muzică veche, cu muzică cântată fals, dar adevărat. Mi-e bine când dorm lângă tine şi ne sună ceasurile obsedant. Îmi place când îmi spui să te mai ţin un minut în braţe pentru că numai după suntem pregătiţi. Pregătiţi să ne dăm jos, în căldură, în duşuri, cu ochi lipiţi.

Nu am stat lângă tine, dar când tai salată îmi vine în cap imaginea mesei tale, cu lumânări aprinse de mine şi bucăţi de pui în farfurie.

Nimeni

2010-05-24T22:45:00.003+03:00

Oamenii dau cu pumnul în telecomandă când se strică. Nimeni nu se gândeşte că nişte baterii se termină şi trebuie înlocuite. Oamenii scuipă în chiuvetă dimineaţa. Nimeni nu se gândeşte că pereţii sunt subţiri şi vecinii îi aud. Oamenii respiră aer curat în păduri. Nimeni nu se gândeşte că toţi copacii lucrează pentru ei. Oamenii se prind cu mâinile de pat şi muşcă din perne. Nimeni nu se gândeşte că unora le place durerea. Oamenii se ling unii pe alţii prin băi. Nimeni nu se gândeşte că ieri, tot acolo, omul pe care îl linge, lingea pe altcineva. Oamenii se uită la poze alb-negru şi văd culori. Nimeni nu se gândeşte că viaţa e mai simplă în alb-negru. Oamenii parcurg zilnic distanţe imense. Nimeni nu se gândeşte să stea în loc. Oamenii se lovesc în faţă. Nimeni nu se gândeşte că sistemul sanitar nu îi poate duce pe toţi. Oamenii se ascund de ploaie şi de vânt. Nimeni nu se gândeşte că toate, şi ploaia şi vântul şi norii sunt nişte fenomene minunate. Oamenii vor să schimbe lumea. Nimeni nu se gândeşte să înceapă schimbarea, totuşi. Oamenii îşi dau importanţă. Nimeni nu se gândeşte că viaţa poate funcţiona şi fără ei. Oamenii râd şi se ţin de mână când îi văd alţii. Nimeni nu se gândeşte că e cazul să se protejeze. Oamenii au impresia că se iubesc. Nimeni.

Tot ce putem să facem este să respirăm în continuare. Până când copacii o să mai lucreze pentru noi. Respiră. Respiră. Respiră. Sunt singur?

Alaltăieri

2010-05-19T22:09:00.003+03:00

Am furat multe creioane azi şi ştiu că vrei să stai în pat. S-a făcut lumină afară, azi mai devreme ca alaltăieri şi cu greu mi-am indus starea de zi în ochii care erau în noapte. Mi-ai salvat viaţa din nou, în soare, după nori în partea cealaltă a Pământului, azi noapte când am ales să dorm la perete. Cu inima pe perna proastă, cu inima pe perna bună, cu mintea fracturată şi cu picioarele în iarba lungă, parfumată şi pictată. Nimic nu poate şterge dâra de stele pe care o las prin pieţe lucrate de femei cu batic pe cap şi rochii scurte pe corpuri strâmte. Viaţa mi se întâmplă sub cearcăne în fiecare dimineaţă când intru în baie şi te las sub privirile străine de pe pereţii pe care i-am murdărit împreună. Oglinzile nu se mai sparg aşa de uşor, gresia nu mai e udă, şostele nu mai sunt rupte, aşa că stai un pic jos în faţa mea înainte să pleci. Lasă-mă să îţi spun ziua înainte să o vezi, cu mâna între picioare, să o simţi în mine şi eu să mă simt în tine.

Am furat şi pliculeţe de ceai, cred că de mentă, să punem lămâie în apă, să o fierbem şi să o bem. Să o bem prin poze din pahare rotunde din sticlă verde cu mănuşi şi tricouri şi rame negre la ferestre deschise. Mi-ai salvat viaţa din bălţile mici şi mi-ai arătat cum se aburesc geamurile dacă sufli pe ele. Am ştiut mereu că tu eşti.

Incoerenţă

2010-05-17T00:16:00.002+03:00

A cam disparut incoerenţa. O mai caută cineva?

Ramona Falls - Russia from Souterrain Transmissions on Vimeo.

(muzica vine de la statusul ei)

Să nu spui

2010-05-10T22:51:00.004+03:00

Niciodată să nu spui niciodată. Niciodată să nu spui că ţi-e frig. Niciodată să nu spui acum. Niciodată să nu spui totul. Niciodată să nu spui niciodată.

Minţim. În fiecare zi, toţi, minţim cu neruşinare, cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi sub ochi şi fără să ne trecem unul altuia prin cap. Rupem mâini, distanţăm margini, adâncim gropi şi deschidem umbrele deasupra capetelor noastre mai mult sau mai puţin luminate. Ne tragem feţe de masă de pe mese, nu darâmăm pahare şi mâncăm mereu din farfurii curate ca lacrima, fără picturi manuale şi fără nici un pic de carne. Ne hrănim sănătos, unul cu altul şi ne completăm stomacele în mod minunat, tolăniţi pe cearceafuri proaspăt scoase din lighene pline cu balsam din reclame. Ne uităm în fiecare zi la ceruri, dar se pare că nu mai găsim nimic grozav în toate ipostazele astea cumva uzitate. Am renunţat de mult să cred în mine. Cred în tine?

Niciodată să nu spui niciodată. Niciodată să nu spui adevărul întreg. Niciodată să nu spui că ţi-e cald. Niciodată să nu spui că ţi s-a sculat. Niciodată să nu spui niciodată.

Plătim. Tot ce cumpărăm din pieţele oraşelor, plătim. Kilogramele de cireşe, buchetele de mărar, papucii cu un număr mai mare, şosetele prea scurte, sacii de gunoi, bentiţele deflorate, bucată cu bucată, le plătim acum, azi, la ora asta sau mâine dimineaţă. Niciodată nu scăpăm de plată, ne urmăreşte când ieşim din bloc cu ochi orbi, fabulos direct în faţă şi fuge după noi când noi fugim pe trepte pentru că auzim că ne vine metroul. Nu ne pune piedică, se urcă în spatele nostru şi încearcă să ne fure portofelele discret, cu mâini pipăinde pe sub fese bombate curios. Nu zicem nimic pentru că ne place şi da, ni se scoală acolo, sub pământ, la mulţi metri sub. Am renunţat de mult să mă mai uit la tine. Văd în tine?

Niciodată să nu spui niciodată. Niciodată să nu spui că faci pe tine. Niciodată să nu spui că mă iubeşti. Niciodată să nu spui că te doare fundul. Niciodată să nu spui niciodată.

Fumăm. Lung, prin colţuri, pe sub case, fumăm ţigări multe, unul cu altul, fără motiv, dar cu bucurie. Suntem mulţi, ne recunoaştem prin restaurante şi ne salutăm discret din ochi, cum fac bicicliştii cu biciclistele pe banda lor. Nu am renunţa la gesturile noastre din încăpăţânare, din inconştienţă, din dorinţă, din speranţă şi lumină. Ne aprindem nopţile cu ţigări fumate unul cu altul, cu ochii închişi, fiecare la geamul lui, fiecare la geamul meu. Am renunţat de multe ori la tine. Te vreau?

Niciodată.

Tot tot tot

2010-05-04T00:36:00.002+03:00

Prin toate casele în care calc, prin toate minţile prin care trec, prin toate mâinile pe care le dau, prin toate toate toate e înainte de transpiraţie, dorinţă. Pe oriunde mi-aş culca urechea, sub triunghiul pe care îl faci când îţi sprijini capul în palmă, mă bucură să văd dimineţile astea cu soare şi vânt, pe tine în pat şi cămăşile frumos călcate, puse sub televizorul pe care nu îl mai porneşte nimeni. Nu ai nevoie de televizor când oamenii se îmbracă aşa frumos pe stradă, când se caută pe la terase cu luminiţe în copaci şi se dezbracă pe treceri de pietoni. Toţi toţi toţi s-au desenat pe oglinzile din băi frumos vopsite, cu flori la intrare şi muzică cântată la instrumente atent făurite. Nimeni nu îşi este suficient, nici tu, nici eu, nici ei şi ne aruncăm împreună prin metrouri cu scaune pline, de mână, cu şireturile bine strânse, cu echilibru grozav pe platforme înalte şi cu genţi albastre pe umăr. Mâncăm mere verzi, pere galben, aşteptăm pereche de cireşe, şi punem usturoi pe pâine doar seara, amândoi, ca să nu ne dăm seama care miroase când ne pupăm. Trecem peste tot tot tot, că aşa e frumos. E soare, e călduţ şi ne mijim ochii când ne uităm unii la alţii.

Te simţi bine aici?

După alţii

2010-04-27T21:39:00.004+03:00

Totul arată altfel acum când zilele au schimbat în mine ce simţeam mai mult. Am învăţat să vorbesc, să spun, dar nu să şi aud. Am articulat prin ultima apăsare a clanţei care dă drumul lumii tale, cuvintele care mă bântuie noapte. Îmi desenează din nou din nou din nou imagini cu tine în bluze albastre, tricouri largi, paturi mici şi tablouri cu rame groase, nu mă lasă să văd lumina de pe case şi îmi stau în faţă, vor să îmi scoată ochii şi să îmi oprească dimineţile. Nu ştiu să reacţionez pentru că mă doare mereu burta când ştiu că ochii tăi nu mai caută mâna mea şi îi caută pe alţii. Alţi ochi, alte mâini, alte picioare, altă voce, altul, în locul în care eu credeam că o să îmi petrec ani.

Mă uit cum apune soarele, cum apun oamenii, câinii de pe stradă, încerc să îmi petrec vraja prin paturi străine, în inimi curate, sincere, care aşteaptă de la mine ce am încercat să îţi ofer doar ţie. Ajung acasă şi în cada fără apă mă uit la faianţă, nu văd albastru, nu văd răspunsuri, văd un pic din mirosul pielii tale. Şi te văd iar pe tine cum te uiţi după alţii şi iar mă doare burta, mă doare mintea şi sun numere de telefon ca să nu mai văd nimic.

Mă judeci, te judec, te înjur, îmi bag, nu-mi scot, mai râd, te uit într-o umbrelă neagră şi scriu aici ca să nu te sun, ca să nu te frec, ca să nu mă supăr şi să îmi păstrez orgoliul intact. Citeşte şi tu cu voce tare şi lasă vrăjeala cu timpul şi cu nefericirile tale trecute, hai să facem ceva cu prezentul. Acum dacă se poate. Mor când văd că te uiţi după alţii.

(eutrebueisăteaşteptsănumaitrăieştiîntrecut?)

Vedere

2010-04-25T22:07:00.003+03:00

Mă găseşti la un colţ de stradă cu gropi multe, într-o viaţă pe care tu o cunoşti, dar mie îmi este străină, cu ţigări în buzunar, cu inimi pe sub tricouri şi cu voce în fiecare melodie.

(O să îţi trimit o vedere când ajung acolo. O vedere cu doi oameni care nu stau la poză, stau faţă în faţă, unul se uită în pământ, unul se uită la celălalt cum se uită în pământ şi nimeni nu plânge. O vedere un pic murdară într-un colţ, trimisă de atât de multe ori, citită de prea puţini, primită şi de mine, mai demult, când eram mic. )

Să te uit nu se pune problema. Să te şterg nu pot. Ce să fac dacă trec în fiecare zi prin faţa unui bloc în care încă locuieşti şi în care eu nu mai intru?

Iubire slabă

2010-04-19T00:49:00.001+03:00

Se schimbă LUMEA cu noi în ea şi tu nu vrei să îmi răspunzi la fericire. Nici la telefon.

Singur

2010-04-13T22:39:00.002+03:00

Singur, firesc, îmi stau pe marginea patului, înconjurat de pantaloni murdari de ciocolata, de reviste cu poze, de tricouri pătate cu iaurt, de şoapte zgomotoase şi de prea puţină lumină. Gândesc, din nou, singur, toţi oamenii care mi-au trecut pe stradă, oamenii care mi-au stat la mese, oamenii care mi-au fumat, oamenii care mi-au băut sucuri de portocale roşii. Gândesc şi oricât de mult încerc să evit bulevardele, străduţele mă pierd şi mă aduc din nou în faţa unui bloc cu prea multe etaje, urât, locuit de pensionari şi de tine.

Singur, firesc, mă uit în sus, dar nu văd nimic, doar albastrul murdărit de stoluri de ciori. Mă strâmb, scot un zgomot pe care numai eu îl înţeleg şi cu privirea în pământ plec. Plec. Mă îndepărtez. Întorc spatele. Merg mai departe. Mai departe de ieri, mai departe de muzica italiană, de pălăriile gri, mai departe de blocul locuit de pensionari, de şobolani, gândaci şi de tine.

Singur, firesc, m-am hotărât să îmi educ iubirea pentru tine. Să o potolesc, să o echilibrez, să ţi-o dau pe bucăţi, în pungi cu fundă verde, câteodată înainte să răsară soarele, câteodată la cinci, când nu poţi să reacţionezi, când nu vreau să reacţionezi. M-am hotărât să te iubesc singur, în faţa blocului locuit doar de tine.

(potsămoraicidezbrăcatlângătine?)