Pe plaja cu Virgina Woolf si Doamna Dalloway

Dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi (cum am auzit astăzi la radio, când îmi puneam șosetele, tricourile, întrebările și mirările în mașina de spălat, melodia aia pe care o știe toată lumea, cu un străin într-un autobuz care își face loc spre casă) ar fi de acord cu mine că marea chiar salvează oameni și piele. Nu contează care, nu contează unde sau pe cine, important e că pe tine mă salvează puțin câte puțin. Dacă Virginia Woolf ar fi una dintre noi sunt sigur că ar obosi și ea, și-ar mai lua pauze, doar ca să observe și mai bine cutele de pe vreun pardesiu vechi, de prin secolul al XIX-lea. Sâmbătă seara a venit la mine o fată, nu mai știu cum arăta, cred că era brunetă sau șatenă, puțin dezbrăcată, m-a întrebat cum întreabă toate fetele dacă vreau iubire, i-am răspuns că vreau, sigur că vreau, cine nu vrea, mi-a desenat cu un creion roșu, de ceară, o inimă mare, pe braț, chiar acolo, pe bucățica aia unde m-a ars soarele mai tare și-a plecat mai departe, săraca, vizibil epuizată de toată iubirea pe care a dat-o atunci lumii. Ah Virginia, scrie tu despre asta, scrie tu.