negrul mării negre

am stat, pe la începutul verii, vreo 15 minute într-o mare neagră pustie, undeva între gura portiţei şi vadu, cred că era trecut de ora 1 după-masa, apa era caldă şi plină de meduze mici mici, m-am uitat în sus, la cer, în jur, la nisip şi-un cormoran cu gâtul lung, n-am văzut niciun alt om, şi eram aşa de bine cu mine acolo, doar în zgomotul valurilor, până m-am depărtat un pic mai tare de mal şi am simţit, cum mai simţim din când în când, cum mă trage curentul înspre larg, spre negrul mării negre care era foarte liniştită atunci, şi m-am speriat un pic, am început să dau repede din picioare, să împing apa cât să ajung rapid într-o zonă confortabilă şi m-am întrebat atunci cum e să mori în marea neagră singur, fără să ştie nimeni de tine, un băiat de 25 de ani care nu ştia să înoate s-a înecat la gura portiţei într-o zi în care nimeni nu avea de ce să se înece în marea neagră.

Otită

Am făcut otită şi, când am plecat de la medic cu un pansament în ureche, m-am întrebat dacă oamenii care lucrează la grădina zoologică, între necuvântătoare, fac vreodată otită.

O sală plină de italieni de la ambasadă


Pe femeia care s-a așezat într-o seară în fața mea la Studio am mai văzut-o cândva, la Cinemateca Union. Eram veniți acolo, eu, ea și încă vreo trei oameni, să vedem un reportaj despre un scriitor născut la Iași, fugit la Paris și omorât la Auschwitz, și un film suprarealist, francez, de prin anii '60. Era bătrâna, dar nu foarte, acoperită complet de un palton verde strâns cu un cordon la mijloc, pe cap avea o bască, îi lăsa la vedere doar puțin din ochi și gura. Și-a dat jos basca în timpul proiecției și de sub ea a ieșit cel mai lung și mai alb păr pe care l-am văzut vreodată. Era singură și-mi aduc aminte că am încercat atunci să-mi imaginez cum arată casa în care locuiește, dacă are un câine mic pe care-l plimbă din când în când, dacă a fost vreodată măritată, dacă maică-sa încă trăiește sau dacă am avut vreo colegă în liceu care ar putea să arate așa peste vreo 30 de ani. Toate întrebările astea mi-au venit în cap din nou când s-a așezat în fața mea la Studio. Era duminică și clubul de manele care se află la subsolul clădirii nu-și începuse încă programul.

Am recunoscut-o după basca gri. Avea aceleași haine pe ea, deși afară era mai și prin piețe apăruse cireșele cu 30 de lei kilogramul. Am scuzat-o și mi-am zis că face parte dintr-o categorie de oameni care se îmbracă mereu nepotivit pentru vremea de afară, oamenii care-și bazează deciziile vestimentare pe calendar, fără să se uite pe fereastră. Așa e și ea, cu siguranță, legată bine în platonul ei, ascunsă după bască, singură, așteptând să înceapă un film italienesc. Am auzit-o că râde la spotul de promo al Festivalului de Film European, căci acolo eram, și când bezna a intrat brusc în sala veche de la Studio, și-a dat jos basca și părul ei alb a început să lucească în întuneric ca o singură fereastră luminată a unui bloc de zece etaje.

È stato il figlio e filmul pe care l-am văzut împreună, eu și femeia cu părul alb, căci așa mi s-a părut, că am rămas doar noi doi în toată sala aia plină de italieni de la ambasadă. O poveste suprarealistă dintr-o sărăcie de Palermo, despre moarte, îmbogățire și slăbiciune. Mi-a plăcut mult o scenă de la final, în care o bătrână aparent inofensivă rămâne singurul cap limpede într-un moment de criză, când fiul ei care aducea bani în casă e împușcat de un nepot. Senzațională transformarea prin care trece actrița pe ecran în câteva secunde, uimitoare vorbele care-i trec prin gură, copleșitoare influența pe care o exercită asupra celorlalți. Aș fi dat orice să știu dacă scena a impresionat-o și pe femeia cu părul alb, dacă a empatizat în vreun fel cu bătrâna de pe ecran, dacă ea ar fi avut puterea să fac aceleași lucruri, să spună aceleași cuvinte, să condamne un om nevinovat la închisoare doar ca să se salveze pe ea.

Am pierdut-o din vedere în îmbulzeala de la final. Sigur și-a acoperit părul cu basca și-a putut trece liniștită printre oameni, pe panta aia mică de la ieșirea din Studio care dă așa abrupt în bulevard. Am regăsit-o, totuși, un pic mai încolo, se uita cu ochii care nu i se vedeau în vitrina unei librării, citea cu voce tare, destul de încet, niște titluri de romane noi și-un afiș care anunța venirea la București a unui scriitor român stabilit la Paris încă de pe vremea comuniștilor. "O să mă duc", mi-a spus fără să vrea. "O să mă duc".

Fotografia e făcută la Hotel Discret.

Anticariatul

Într-un anticariat, azi, o fată l-a rugat pe-un anticar să o ducă la raftul lui Camil Petrescu. Vreau să citesc întâia noapte de dragoste și ultima noapte de război. Sau era invers? Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război. Niciodată nu am fost sigură, de aia și vreau să o citesc, ca să-mi intre o dată bine în cap și să nu-mi mai iasă. Avem domnișoară, sigur că avem, haideți cu mine să vă arăt. Uite, e ediția asta mai jerpelită și mai ieftină sau ediția asta mai puțin jerpelită și mai puțin ieftină. Ah, nu mă interesează coperta, pentru mine contează ce e în interior. Da, sunt de acord, așa e, numai ce e în interior contează. Știți, m-ar mai interesa și o ediție din Roșu si Negru, dar una mai mică, am văzut că aveți aici una mare de tot, nu vreau așa de mare. Să știți că Roșu și Negru e un roman mare și vine numai așa, în ediții lungi, ori în două volume mari de tot, ori în trei, patru, cinci mai mici. Ah, nu vreau să car prea mult, știți, eu tocmai am terminat de citit Idiotul. Bună alegere. Da, și aș vrea să fac o pauză de la ruși, să citesc ceva mai ușor. Vă grăbiți domnișoară? Unde să mă grăbesc, nu mă grăbesc de loc. Bine, hai că merg în spate, poate vă aduc și Patul lui Procust. Am și Divina Comedie a lui Dante. Ah, cât costă? 20 de lei, dar e aproape nouă. Ah nu, e prea scumpă, pe mine nu mă interesează coperta, ci numai ce se găsește în interior.

Trei

Între ei stă un singur zid, o singură cortină coborâtă de jos în sus, dintr-un cer care li se găsește la picioare. Un singur zid care taie trei oameni care nu se cunosc, dar se imaginează unul pe altul când își aud dimineața apele trase, zgomotele ieșite de sub plăpumi, telefoanele scăpate pe parchet. Silvia, Vlad 1 și Vlad 2 trăiesc pe același etaj și tot ce-i separă sunt niște cărămizi puse una peste alta.

De multe ori, dansul lucrurilor obișnuite, al paharelor duse de pe masă pe bufet, al băgatului de rufe în mașina de spălat sau al încălțatului, li se sincronizează și creează o coregrafie ordonată, pe orizontală. Silvia, Vlad 1 și Vlad 2 se trezesc la aceeași oră, fac pipi, duș, se îmbracă, se usucă cu feonul, exact în ordinea asta, intră în bucătărie, beau cafea, își verifică telefoanele și ies pe ușă, în fiecare dimineață împreună, fără să se întâlnească sau să se bănuiască.

Scările pe care urcă sau coboară înapoi spre un singur etaj sunt aceleași numai uneori, seara, când Vlad 1 nu mai știe dacă e el sau Vlad 2 sau Silvia, la fel cum Silvia nu mai știe dacă e chiar ea sau Vlad 2 sau Vlad 1. Șase de ochi visează deschis pe același etaj, în același timp, fără să știe unul de altul sau unul de sine.

La răscruce de vânturi

Valeria Gantz s-a trezit în jurul orei 3:15 dimineața din cauza lui Kate Bush, a cărei melodie, Wuthering Heights, se auzea în toate cele 3 camere ale casei în care locuia.

Trezirea nu a fost bruscă, versurile englezoaicei i s-au strecurat prima dată în vis, cum se mai îmbină câteodată realitatea cu irealitatea, mai ales când adormi într-un tren, cu gura deschisă. Tot printre dinți i-a intrat realitatea și Valeriei în vis, căci ea doarme cu gura deschisă mereu, nu numai în trenuri. Cuvânt cu cuvânt, notă cu notă, Kate Bush i-a invadat irealitatea, construită în momentul acela din străzi infinite, din oameni necunoscuți și un sentiment de nesiguranță. Valeriei îi e frică de nesfârșit și când doarme, dar și când e trează.

În primele momente după ce a deschis ochii, a încercat să scuture muzica odată cu somnul, însă nu a reușit. A așteptat să se termine, dar nici asta nu s-a întâmplat, chitara electrică de la final nu se oprea, doar se transforma în pianul de la început. De trei ori a ascultat-o și doar apoi s-a dat jos din pat.

Cunoștea melodia bine, dansase de multe ori pe ritmurile ei la revelioanele și petrecerile pe care le dădea în tinerețe în casa în care doarme și acum. Toate camerele deveneau ring de dans, perdelele se îmbibau cu fum, covoarele se pătau cu vin și bere, dopurile șampaniei spărgeau abajururile lustrelor. 


Wuthering Heights era melodia Valeriei, a gazdei care tolera sub acoperișul ei oameni bine îmbrăcați, dar tulburați de alcool și ocazionalele droguri. Când boxele dădeau drumul primelor note, Valeria renunța la orice făcea în momentul respectiv, întrerupea conversații și povești, se ducea în mijlocul sufrageriei, invitații îi făceau loc, iar ea dansa ca și cum era ultimul lucru pe care îl va face înainte să cadă lată pe covor și să se dizolve în firele lui. Toată lumea care a trecut vreodată pe la vreo petrecere a ei îi cunoștea momentul, îl privea, îl aplauda și-l uda cu băutură. Valeria era cea mai frumoasă femeie din casa și voia să se asigure că toată lumea știe asta.

Primul lucru pe care l-a făcut după ce a coborât din pat a fost să verifice dacă melodia vine de la radioul din bucătărie. Aparatul e acum singura sursă de muzica din casa. Era oprit, iar vocea pițigăiată a englezoaicei părea că vine mereu din camera de alături. A verificat toate încăperile, a aprins toate luminile, a deschis sertare, le-a răscolit în căutarea sursei, a ieșit în grădina, a vrut să iasă în stradă, dar nu a găsit nicăieri cheia de la poartă. Kate Bush nu se oprea. Muzica nu se auzea tare, așa că s-a gândit că vecinii ei nu s-au trezit din cauza ei. A hotărât să se culce la loc, în speranța că cel care-i face gluma asta proastă să se plictisească. Era victima unei farse, așa credea, și nu avea sens să facă o scenă. S-a gândit să o sune pe sora ei, dar sigur o să-i spună că e nebună. Nu, s-a agitat suficient, mai bine se culcă, iar muzica se va opri de la sine. Nici Kate Bush nu e neobosita.

S-a pus în pat, s-a învârtit pe toate părțile, dar degeaba. Nu mai putea să doarmă, dar nici nu voia să cedeze. Trebuia să reziste, și exista un singur mod prin care putea face asta. Valeria Gontz s-a dat din nou jos din pat, și-a deschis șifonierul, a ales singura rochie elegantă pe care o mai avea, a pus-o pe ea, s-a machiat, s-a dus în mijlocul sufrageriei, iar când primele note din Wuthering Heights s-au auzit pentru a miia oară în casa ei, a început să danseze și nu s-a mai oprit niciodată.



Strada Sfantul Stelian



*
"Nu mai vreau să fiu bolnavă" e singura propoziție pe care Violeta Orbu o scrie pe foaia de hârtie la controlul medical periodic. O dată la câteva luni, ca să primească medicamente subvenționate, Violeta e dusă de îngrijitoarea ei la spital, unde e examinată de un doctor:
- În ce oraș suntem, doamna Orbu? 
- La Moscova.
- Bun. Și în ce țară e Moscova?
- Asta nu mai știu să vă spun. 
După aceea doctorul o roagă să scrie o propoziție pe un carnet, o citește, îi dă rețeta și o trimite acasă. Violeta Orbu nu locuiește la Moscova, dar când avea douazeci si cinci de ani s-a îndrăgostit de un bărbat care își dorea foarte tare să vadă Piața Roșie.

E ora zece dimineața și cele două femei, Violeta și îngrijitoarea ei, s-au întors acasă, pe strada Sfântul Stelian, de la controlul medical. Bogdan Staicov are o zi de concediu și a văzut taxiul din care au coborât. Nu îi stă în obișnuință să se uite pe fereastră ziua, nici să-și ia liber de la birou. E agitat și toată dimineața a scobit cu unghia o gaură într-un perete.

**
Nimic nu deosebește strada Sfântul Stelian de alte străzi secundare din oraș. E încă o stradă care trăiește doar ziua, pe lumină, când șoferii vor să evite aglomerația bulevardelor și se strecoară pe rute ocolitoare, pe care le blochează și le trezesc cu motoarele și claxoanele lor. Atât, câteva ore pe zi dimineața și câteva ore spre seară, atât trăiesc străzile mici. Pe jos nu trece nimeni aproape niciodată, doar duminica, când câțiva credincioși își amintesc de biserica de la numărul opt și vin să se roage fiecare pentru ce are nevoie. Credincioșii se roagă pentru ei, pentru mame, pentru iubiți și pentru bani, dar niciunul nu se roagă pentru lume sau pentru strada Sfântul Stelian. Strada Sfântul Stelian nu are niciun Dumnezeu și cotește o singură dată spre stânga sau spre dreapta, în funcție de direcția din care vii. Noaptea nu trece nimeni pe acolo, fiindcă de mult timp s-a instaurat o frică colectivă de această stradă, general acceptată, dar fără un motiv anume.

Puţin locuitori, douazeci si trei,  îşi duc acolo existenţa. Cea mai înaltă casă are trei etaje, iar cea mai bătrână locatară are optzeci si doi de ani. Violeta Orbu a lucrat toată viața la un oficiu poștal și suferă de Alzhaimer. 

Grigore și Adriana sunt frați și singurii copii de pe stradă. Cea mai mare distracție a Adrianei este să îl îmbrace pe Grigore în haine de fată și să-l închidă afară din casă. Grigore se așează mereu pe o bordură și așteaptă să vină un adult ca să îi deschidă ușa. O urăște pe Adriana din toată inima, un sentiment care îl copleșește și care, probabil, o să îl urmărească tot restul vieții. Mama lor o să îi părăsească peste câteva luni și o să plece în Brazilia. Nimeni nu știe ce o să se aleagă de Grigore și Adriana.

Dacă ai trece noaptea pe strada Sfântul Stelian nu ai vedea nicio fereastră luminată, dar cu siguranță nu ai trece neobservat. Bogdan Staicov locuiește la numărul cinci, etajul trei, apartamentul şase și se uită pe fereastră. Bogdan lucrează la un centru de copiere și manevrează un aparat imens, un plotter, care imprimă bannere de dimensiuni mari și foarte mari. Lucrările sale sunt pe toate blocurile din oraș și mai puțin pe strada care locuieşte. Palmele lui au o nuanță verde, imprimată de la cerneala care curge pe marginile plotterului în fiecare zi. Nu se mai străduiește să o scoată. Tot ce atinge Bogdan, colorează în verde.

Cele mai fericite luni din viața lui sunt cele de iarnă, când ziua e scurtă și întunericul își face loc repede peste oraș și peste strada Sfântul Stelian. Atunci se poate uita pe fereastră cel mai mult, căci el se uită pe fereastră doar noaptea, cu lumina stinsă, de rușine. Bogdan Staicov vede adânc în puținii oameni care trec sau locuiesc pe nefericita stradă. 

Cornelia Varlan ocupă o cameră din casa de vis-a-vis de Bogdan Staicov și în fiecare noapte, după ora trei, se dă jos din pat, se pune cu fața la un perete și discută despre stiluri arhitecturale cu profesori și părinți imaginați. Bogdan s-a hotărât să o răpească pe Cornelia și să o picteze pe fiecare bucățică de piele. 

***
Adriana stă în genunchi, desenează flori pe asfalt și o vede cu coada ochiului pe Cornelia apropiindu-se. Știe cine e, o cunoaște, dar în cele câteva secunde care trec până ajunge în fața ei, fetița își imaginează că femeia e tot ea, o dedublare, o soră identică și înțelegătoare, care vine să îi spună că o iubește foarte tare.
- Ești foarte frumoasă, Cornelia! ii spune fetiţa.
- Mulțumesc, Adriana.
Cornelia nu știe să primească complimente, nici măcar pe cele sincere, de la copii. A avut o zi plictisitoare, lucrează la un magazin de pantofi și își dorește foarte tare să ajungă în casă, să pornească radioul și să se masturbeze cu gândul la tipul brunet pe care l-a văzut într-un supermarket. Și-a pregătit fantezia tot drumul, știe replici, știe cum el o invită acasă și o pune cu fața la un perete. 
- Unde e Grigore, Adriana?
- Nu a vrut să iasă din casă. Mi-a spus că nu mai vrea să se joace cu mine niciodată.
- Să nu mai râzi de el, Adriana. Nu e frumos.
Cornelia Varlan e de cele mai multe ori adultul care îi deschid ușa lui Grigore când sora lui îl închide afară. I-e milă de băiețel la fel cum îi e milă și de sine, de această femeie somnambulă a cărei singură bucurie sunt fanteziile sexuale.

Bogdan Staicov a văzut toată scena, pe Adriana aplecată peste desenele de cretă, pe Cornelia plictisită, le-a ascultat dialogul ridicol, l-a îmbogățit  în mintea lui și a dat pe gât încă un pahar de vodcă. 

****
Puţin oameni deschid uşa unor străini noaptea, iar Cornelia este unul dintre ei. "Păcat că ai deschis uşa" s-a gândit Bogdan când a văzut-o pe fată în cămaşă de noapte. Nu a mai pierdut timpul şi a lovit-o cu pumnul în faţă. Cornelia a leşinat, iar Bogdan a înfăşurat-o răbdător într-un sac.

A chemat un taxi şi s-a urcat cu sacul în spatele maşinii. Şoferul a întrebat doar unde trebuie să meargă, iar Bogdan i-a indicat adresa centrului de copiere la care lucreză. Călătoria a durat zece minute, timp în care a mângâiat-o uşor pe cap pe Cornelia. Fata nu a mişcat deloc, iar lui Bogdan i-a trecut prin minte că poate a ucis-o. 

După ce s-a asigurat că taximetristul a plecat, Bogdan a descuita uşa centrului de copiere cu Cornelia pe umărului lui, a intrat şi a întins fata pe masă. A scos-o din sac şi din cămaşa de noapte, a privit-o câteva minute, i-a mirosit părul şi a început să o vopsească în verde cu palmele lui. Procesul a durat jumătate de oră, măsură de timp prin care Bogdan îşi contorizeză existenţa, iar fata nu a mişcat deloc. Era moartă dinainte ca vecinul ei să o omoare.

Când trupul a fost complet verde, l-a ridicat şi l-a depus cu grijă în cazanul în care se prepară vopseluri. A pornit focul şi a mai aşteptat încă o jumătate de oră până când Cornelia Varlan s-a topit în cel mai frumos verde pe care Bogdan Staicov l-a văzut vreodată. 

*****
De câteva luni plouă în fiecare dimineaţă pe Strada Sfântul Stelian, iar dimineaţa aceasta nu e deloc diferită de altele. Mama Adrianei şi a lui Grigore se uită pentru ultima oară în urmă, la casa în care îi dorm copiii, la biserica de la numărul opt şi la Dumnezeu. Pleacă mai departe singură şi singura care o vede este Violeta Orbu, care se uită la ea, dar se recunoaşte pe sine. Mintea ei este o furtună, nu ştie ce face în faţa casei desculţă pe ploaie, dar parcă înţelege de ce pleacă femeia din capătul străzii.

Bogdan Staicov s-a trezit târziu şi nu a mai avut timp să mănânce. Şi-a pus un sandvici cu salam la pachet, dar l-a scăpat când a ieşit din casă. În faţa lui, pe clădirea de vis-a-vis, a fost instalat un banner mare, printat de el, care prezintă o nouă pastă de dinţi cu mentă. Cornelia s-a întors pe Strada Sfântul Stelian. Doar Grigore a observat că lipseşte, dar nimeni nu a avut urechi să îl asculte. Cine ascultă un băieţel îmbrăcat în haine de fată?

Stropii de apă căzuţi pe bannerul proaspăt printat au făcut ca vopseaua să se desprindă şi să curgă. Bogdan Staicov s-a pus sub geamul Corneliei, a deschis gura şi a aşteptat. Nimănui nu i s-a părut bizar, în zilele în care plouă dimineaţa, se produc pe stradă lucruri insesizabile pentru alţii, dar atât de adânci pentru tine.

Fotografie: Henri Cartier Bresson

Picioare

Primul gust pe care îl simte Alberto Dandi dimineața e cel de cacao. Dureaza câteva secunde, undeva între prima deschidere a ochilor și ruperea de somn. Cacao e confirmarea realității lui cunoscute. Dacă simte gustul dulce amar, înseamnă că s-a trezit tot acolo unde s-a culcat, ochii lui au aceeași culoare, hainele lui același miros. E sigur de asta. Cacao vine doar în zilele tihnite, fără schimbări, când viața de azi, pusă peste viața de ieri, nu face nicio diferență, se așează molcomă, pe fiecare muchie, la limită. Cacao e pentru Alberto Dandi cea mai curată bucurie, dar și cea mai adâncă supărare, o boabă grea, care-i apasă mușchiul limbii până în gât, și mai jos, în suflet.

La ora șase, căci atunci se trezește, prin fața lui trec picioarele muncitorilor, ale femeilor care lucrează în fabrici, ale celor care-și aleg încălțămintea după un singur criteriu, cel al protejării piciorului de vreme. Ghete negre zgâriate, bocanci mânjiți permanent de vopsea, flecuri rupte, șirete pline de noroi uscat. Oamenii care se trezesc pe întuneric la margini de oraș, aleargă să prindă autobuze și trenuri, ajung în centru și se pierd în încăperile din spate ale clădirilor de sticlă, ale caselor cu servitori, ale șantierelor permanente, acoperite de pânze albe. Picioare grăbite, palide, care ies și intră în același ritm din sau în gura de metrou lângă care Alberto Dandi își duce existența. Rar strânge bani de o cafea. Oamenii de la șase dimineața nu au monede de dat cerșetorilor.

Într-o nemișcare completă, așa își petrece Alberto Dandi primele ore ale fiecărei zile, într-o sală de așteptare care ține până la opt, când trotuarul se transformă odată cu tălpile care-l calcă. Atunci începe orașul să-și trăiască cele mai bune ipostaze și cei mai bun pantofi. Picioarele de la ora opt sunt lucrate, încălțate grijului, ale oamenilor care lucrează în birourile din față, ale femeilor care au întâlniri importante și ale bărbaților care trebuie să impresioneze. Niște picioare care trebuie să reziste perfect până când se lasă seara, niște stâlpi care trebuie să susțină trupuri greoaie, idei și speranța unor măriri de salariu. Alberto Dandi își alege câte o pereche din aglomerație, pe care o urmărește vigilent până-i pierde urma și apoi o ia de la capăt. După ora opt, paharul de plastic din fața lui se umple cu bani mărunți. Dacă primește bacnote, le scoate rapid de acolo și le bagă în buzunar. Nu vrea ca vreun trecător să creadă că are suficienți bani. Un cerșetor nu are niciodată suficienți bani. 

Fotografie: Lisette Model - Running Legs (1940)

La gâtul Fionei

Scârțâitul ușii m-a trezit din amorțeala îngrozitoare în care am căzut forțat în ultimele luni. Prins între o pufoaică ieftină și o blană de miel negru, am atârnat trei anotimpuri de un umeraș, în șifonierul Fionei Dan, probabil cel mai înghesuit șifonier din partea asta de oraș. Dar e primăvară, cel puțin pentru mine, căci afara sigur a dat primul îngheț. De ce și-ar scoate altfel Fiona paltoanele din stofă groasă, fustele din lână, de ce ar lăsa dulapul să respire, de ce nu i-ar mai închide ușile? Le ia pe rând pe toate, a început din stânga, își admiră hainele adormite, păstrate neatinse de molii datorită unor țigări vechi, uscate, puse aiurea prin buzunare. Le ridică și le privește în lumina ferestrei. Singurul loc unde Fiona Dan e stăpână, unde are putere, unde e nemiloasă, unde taie în carnea ațoasă a hainelor ei. Pe unele le pune pe pat, pe altele le pune la loc. Între mine și mâinile ei subțiri mai sunt două sacouri și pufoaica asta împuțită lângă care am stat în tot timpul ăsta. Sper să o arunce, materialul ei mi-a provocat mâncărimi groaznice pe burtă, la care nu am putut ajunge nicicum. Picioarele mele din față, singurele care mi-au rămas, nu mai păstrează nimic din vigoarea lor din tinerețe. Acum atârnă, cum face tot trupul meu, fără oase și măruntaie. Doar blana mai e de mine. Nu și-a pierdut deloc strălucirea, e la fel de moale ca acum mulți ani. Pentru asta m-a cumpărat Fiona, mi-a și spus, "pentru blana ta închisă și pentru ochii curioși".

A ajuns la pufoaică, o scoate, se uită la ea, o miroase și o pune la loc. Câteva secunde, atât a durat, i-a decis soarta pentru moment, pufoaica are în față incertitudinea, rămâne în dulap, dar pentru cât timp? Fiona e un judecător impasibil, figura ei rămâne aceeasi mereu, nu te lasă să ghicești ce-i trece prin minte sau suflet. O singură dată am văzut-o schimbându-se la față, mergeam pe bulevardul Central, eu atârnat la gâtul ei peste un palton vișiniu, ningea, Fiona mergea rapid prin pădurea de fulgi. Se grăbea la coafor. La intersecția cu una dintre străduțele secundare, chiar în fața unui magazin de pantofi, s-a oprit aproape violent, capul mi-a tresărit și s-a lovit de sânul ei stâng. Pe partea cealaltă trecea un bărbat înalt, acoperit de o umbrelă, neagră, grea sub zăpadă. I-am auzit inima Fionei agitată, zgomotoasă, îi făcea pieptul să se ridice și să coboare neobișnuit de repede. S-a întors spre vitrina magazinului și acolo i-am văzut reflecția, figura unei femei care părea că a văzut o stafie, o fiinţă speriată și neajutorată. Pașii bărbatului s-au îndepărtat prin albul orașului, iar Fiona a intrat în magazin, a probat cinci perechi de cizme, fără să cumpere vreuna. Nu am mai mers la coafor şi am rătăcit printr-un parc câteva ore bune. Eram complet acoperit de zăpadă.

E rândul meu, încerc să mă înfoi, cel puțin așa cred, căci trupul nu mă ajută. Îi simt mâinile reci, mă apucă de mijloc și mă trage de pe umeraș cu putere, atât de tare încât simt că mă rup, mă lovesc la bot, aproape rămân făra o ghiară. "Igor, frumosule", îmi spune, două cuvinte, promisiunea încă unei ierni la gătul ei, încă o viață pentru mine. "Fiona, ești neschimbată", îi răspund eu, un dihor devenit gulerul unei femei cochete, care ascunde secrete teribile. 

Niște profile de facebook

Discutam ieri la o masă, într-un subsol, desigur, despre crucea asta a generației noastre, pe care aparent nimeni nu vrea să o ducă, toți ne ferim de ea și spunem că nu o vedem, nu o simțim, nu o cunoaștem. Frica asta de orice sens, de orice îngrădire, de orice ni se spune, de orice încadrare. Vrem toți libertate, dar nu avem curaj și unii dintre noi, buimăciți și prost informați, trăiesc o nostalgie imaginara după comunism. Așa mi-a spus o fata, cam de vârsta mea, care evident nu a trăit nicio secundă sub ceaușescu sau alt totalitar declarat, că măcar atunci avea toată lumea serviciu, nu ca acuma. Când m-a văzut că scot o carte de prin bagaje de undeva, m-a întrebat ce citesc, i-am spus că vreun capote sau vreun vișniec, cine mai știe, dar nu asta contează, ci ce a continuat ea să-mi vorbească. Am avut și eu mai de mult o carte, mi-a spus, dar nu am citit-o niciodată și acum nu o mai găsesc. Vorbea despre vremuri trecute, acum nu mai are timp, a continuat și și-a pus căștile în urechi. Nu vreau să judec, dar asculta muzică tare, o antonia sau vreo ruby. Și cu asta defilăm noi, generația noastră, cu proști, lipsiți de substanțe, de trăiri autentice, niște imitatori îngrozitori, printre care trecem și încercăm să ne individualizăm, să strigăm că nu suntem toți așa. Și dupaia ni se spune că suntem hipsteri, hateri, că nu ne place nimic, că mai bine trecem noi la corporație că e ordine și bine. Și unii trec și îmi povestesc că e important să ai un cont de economii pentru creditul ăla viitor, pe care sigur o să îl iau curând. Un credit, asta e sabia care ne plutește deasupra capului, un credit pentru o casă și o mașină, o nevastă și un copil prost, săracul. Că iubirea se învață, mai ales în fața lui dumnezeu, să-ți faci cruce când treci prin fața bisericii, ca altfel se pierd valorile noastre românești. Care sunt alea? Nimeni nu mai știe, dar e important că sunt acolo. Și să iubești și după o vreme să te gândești la credit pentru că așa e firesc, cine spune că ăsta e firescul, nici asta nu mai știe nimeni. O mizerie, mai ieși tu din asta, fă-ți tu un sens dacă poți, educă-te singur, ia și tu o carte, mai citește. Sentimentul de inutilitate, de lipsă de perspectivă, de teamă că trece repede timpul, e deja 2014, și tot aici sunt, fără ceva concret, trebuie să fii extraordinar, dar nu ești, ești ca fata aia din tren și ca ea o să mori, proastă, incoștientă, fară să fi descoperit ceva cât de mic acolo care să te ducă aproape de dumnezeu, altul decât ăla din biserică, altul, unul al tău, care te așteaptă, dar știe că e posibil să nu mai ajungi. Niște proști, asta suntem, nu o să-și amintească nimeni de noi, niște profile de facebook, săracii.

Vise

Am visat un cutremur mare de tot, pe care l-am simțit într-o grădină de mahala plasată cumva în centrul unor clădiri înalte, de sticlă, care se prăbușeau fărâmă cu fărâmă, om cu om, în jurul meu. Îmi amintesc frica pe care am simțit-o, groaza ca hârtoapa verde în care mă aflam s-ar putea umple de bucăți mari de ciment sau de corpuri inerte, care au fost cândva și tinere și bătrâne, și fericite și mizerabile. Am privit așa cum cade totul în jurul meu, dar nu mai știu daca m-am sfârșit și eu acolo. Câteva nopți mai târziu, într-un somn chinuit cred că de luna asta plină, m-am găsit pe pervazul unei case vechi, de două etaje, de unde am privit o vreme dinamica unei străzi care nu-mi părea deloc familiară. Din când în când câte o față cunoscută se oprea, se uita în sus și-mi făcea cu mâna ca și cum locul meu era acolo, pe un pervaz îngust, ghemuit și îmbrăcat într-o pijama veche.

Ăsta e un cap din Cracovia, unde mi-am petrecut câteva zile în august.

1 august 1915


"Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-infuzor întinsă până unde mi se termină bărbia". Gellu Naum, născut pe 1 august 1915.

O singura mantra

E ceva în după-amiezele de vară scăpate de dumnezeu undeva pe străzile de la Icoanei, ceva lung şi tărăgănat, târşâit prin praful ocolit pe bună dreptate de toată lumea, printre frunze uscate pe nepregătite, o toamnă timpurie, o iminentă istorie care continuă nederanjată, fără să mă ia în seamă, fără să se întoarcă spre mine, fără să-mi spună ceva, oricât ar fi, ea merge înainte şi mă lasă în pace să înghit dejecţii, să tuşesc şi să nu pot da vreo explicaţie bolii care mă face tot mai greu, îmi întinde mâinile spre pământ, mă trage spre orizontală, fără vreo logică anume, mi se aşează pe piept şi mă apasă în fiecare zi un pic mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Aleg să mă ascund de căldură şi de apăsare prin muzee şi prin galerii, privind ore întregi picturi ale Mangaliei care nu mai există, care poate nu a existat niciodată cu adevărat, dar care îmi apare în vise şi la care mă gândesc şi pe care o înfrumuseţez cum pot, modest, cu un mac acolo, un lemn vopsit albastru dincolo, o bucată de piele albă şi moale, poate un pic de umbră şi nişte păr verde urcat pe zidul unei case cu un singur etaj, cu un singur locuitor, un singur om ferit şi uitat de tot ce-i mai lumesc, dar împăcat cu ascunzişurile lui cele mai adânci, cele mai necunoscute văi, cele mai severe desişuri. Să fii împăcat, să ierţi, să înţelegi şi să accepţi, ce obstacole grele, ce scări înalte, ce picioare scurte, ce uşor să le spui, ce simplu să le scrii peste tot, doar câteva litere, ce poate fi aşa de potrivnic, ele sunt toate acolo, trebuie doar să deschizi gura şi să le înghiţi, să le faci loc printre ficat, rinichi, poate inimă şi intestine. E un golf undeva în Mangalia sau poate o plajă undeva la Sulina unde întind din gând în gând câte un prosop uzat, cu firele rărite, şi mă uit, ca la un tablou, cum trece timpul, ce poate fi mai facil, cum trece timpul, şi în cap repet o singură mantră, doar una, nu mă uita, doamne, nu mă uita.

Pasarile lui Vladiva


*
Vladiva simte câteodată cum Dumnezeu îl privește când stă cocoșat peste laptopul de la birou: „Stai drept!” îi spune. “Nu vreau!” îi răspunde Vladiva și-și întoarce capul să-l caute. Nu-l vede niciodată. Se uită în jur la colegii lui concentrați, care nu vorbesc, nu râd și nu-l simt. „Doamne, sper că nu ieși din gura lor”. Dumnezeu nu-i mai răspunde și Vladiva uită de el pentru câteva ore, cum uită de multe ori să-și oprească telefonul când merge la teatru. Telefonul și Dumnezeu îl sună numai în momentele nepotrivite.

Nu există om pe Pământ care să creadă că-l cunoaşte pe Dumnezeu mai bine decat Vladiva. L-a auzit din primul moment, in spital, când i-a repetat o oră întreagă aceleaşi cuvinte: “Nu mai plânge”. Vladiva a plâns numai ca să-l enerveze. Dumnezeu e cicălitor şi el a avut timp să înveţe asta. Îi critică fiecare decizie şi nu-l lasă să doarmă nopţile. Îl urăşte, dar nu ar putea niciodată să-l oprească. S-au obişnuit aşa amândoi, într-o tovărăşie forţată, dar indispensabilă.

**
Despre două lucruri nu vorbeşte Vladiva niciodată: despre Dumnezeu şi despre pasiunea lui pentru taxidermie. Sunt singurele lui secrete, atât de mari însă, că de cele mai multe ori îl copleşesc şi simte nevoia să se spânzure. Aici intervine Dumnezeu, care nu l-a lăsat să ducă treaba la capăt nici măcar o dată.

Vladiva împăiază doar păsări mici pe care le găseşte moarte prin parcuri, păduri şi grădini. Nu a omorât niciodată vreuna şi nici nu ar putea. De fiecare data când îi trece asta prin minte, Dumnezeu îi spune că tot ce omoară acum, o să-l chinuie mai târziu. Nu-l crede, dar se supune fără să adauge alte comentarii.

Zilele lui încep foarte devreme, căci trebuie să găsească fiinţele căzute recent, a căror frumuseţe nu a fost încă ştirbită de moarte. Le caută în iarbă, cu mâna, mereu la rădăcinile aceloraşi copaci, căci Vladiva a descoperit că multe păsări vin să moară în acelaşi loc. Lângă copacii-cimitir îşi găseşte şi el liniştea.  E un fenomen pe care a încercat să-l înţeleagă, dar nu a putut niciodată. Îl acceptă, aşa cum îl acceptă şi pe Dumnezeul cicălitor.

Orele petrecute în atelierul său sunt singurele motive de fericire sinceră. Nimic nu e mai frumos pentru Vladiva decît o pasăre mică, cu coadă stufoasă, adormită în palmele sale. O scurge de sânge, îi spală fiecare organ minuscul în parte şi o umple de paie. Doar aşa e Vladiva împăcat şi Dumnezeu redus, pentru puţin timp, la tăcere.

***
Într-o dimineață, când palma lui Vladiva se plimba peste iarba udă a unei păduri, Dumnezeu a venit , în sfârșit, să îl omoare. Cu un gest invizibil pentru ochii obișnuiți, i-a oprit suflul, iar trupul i-a căzut pe spate, fără să facă zgomot. Zeci de păsări l-au acoperit pe Vladiva, i-au crăpat pieptul și l-au umplut cu paie, la rădăcinile unui copac-cimitir.

Dumnezeu s-a scurs și el un pic în dimineața aceea. Tovărăşia lor ii era, totuşi, indispensabilă.

poza.

Etaje




Nataliei Varta îi este frică să scoată dopul de la cadă în fiecare dimineaţă când face baie. Are senzaţia că odată cu apa o să se scurgă şi ea pe ţeava murdară, întunecată şi îngustă, lucru deloc plăcut pentru o fetiţă de nouă ani care trebuie să arată mereu impecabil. Mama ei vede în ea doar una dintre păpuşile de care se folosea în propriile jocuri din copilărie: „Natalia, păpuşa mea, tu trebuie să arăţi mereu ca scoasă din cutie”.

Pe timpul vacanţei de vară fetiţa are un program strict, scris de mama ei cu un pix negru pe o hârtie care stă lipită de frigider. Se trezeşte, se spală, mănânca, studiază şi se joacă, toate între anumite ore bine întipărite în timp şi în minţile celor care locuiesc în apartamentul cu patru camere, de la etajul opt, al familiei Varta. Orele preferate ale Nataliei sunt orele de joacă, interval în care îi este permis să fie fericită. Fericirea înseamnă că nu mai trebuie să fie atentă să nu-şi murdărească hainele.

Fetiţa iese de multe ori din apartament pe casa scării. Se asigură că mama ei nu o vede, nu o aude şi nu o simte, şi apasă mânerul greu al uşii de la intrare. Îi place să se uite în jos, la vârtejul pe care îl formează scările şi balustrada de lemn, un vârtej care nu se opreşte niciodată şi care o ameţeşte. Dimineaţa aceasta nu ar fi fost cu nimic diferită de altele dacă Natalia nu s-ar fi dezechilibrat şi nu ar fi căzut în gol.

La etajul şapte are loc o înmormântare. Holul este complet blocat de oameni îmbrăcaţi în negru grupaţi patru câte patru. Au pahare de plastic în mână din care sorb din când în când. Unii râd, alţii plâng, dar nimeni nu o observă pe Natalia care cade printre ei. În viteză, fetiţa reuşeşte să zărească picioarele moartei pe uşa deschisă a unui apartament. E încălţată cu nişte pantofi roşii, pantofi pe care şi Natalia şi i-ar fi cumpărat dacă ar fi avut puţin peste douăzeci şi cinci de ani.

Mai jos, la şase, doi bărbaţi fumează lângă un pian. Vor să-l urce pe scări, dar înmormântarea de sus le blochează calea. Pianul e pentru Natalia, comandat de mama ei, care e sigură că fata o să fie o mare pianistă. Dacă Natalia ar cânta la pian, ar face-o mecanic, pentru că nu e deloc talentată.

La etajul cinci, două mâini întinse peste balustradă o prind pe Natalia şi pentru câteva secunde e înconjurată de o linişte pe care nu o simţise niciodată până atunci. Fragile, cele două mâini o scapă repede şi fetiţa lasă în urmă un băiat pe care poate l-ar fi luat cândva de soţ.

La patru nu e nimeni şi Natalia e cuprinsă de o singurătate care nu o sperie, ba din contră, îi place şi dacă ar putea, ar prefera-o companiei oamenilor.

La etajul trei se răsuceşte în aer şi vede pentru prima dată cimentul care o aşteaptă la capăt. Pe palier sunt toţi colegii ei de clasă, oameni mari, îmbrăcaţi la fel. Printre ei stă şi ea, cu nimic diferită: plictisită, grăsuţă şi cu o nostalgie întipărită pe chip. „Mamei i-ar fi plăcut să fiu o mare pianistă.”

La doi se joacă mulţi copii, fete şi băieţi care râd şi se aleargă unul pe altul. Natalia zâmbeşte şi ştie că unul dintre copii ar fi putut să fie al ei peste câţiva ani.

La etajul unu e mama Nataliei, înconjurată de sute de cutii de păpuşi. Nataliei îi e milă de ea, ar vrea să o strige, dar nu mai are timp. Mama ei nu o aude, nu o vede şi nu o simte.

Cimentul de care se zdrobeşte fetiţa e rece. Totul se întâmplă fără zgomot şi fără prea mare deranj. Singurul martor este o muscă, al cărei bâzâit Natalia l-a auzit chiar înainte de lovitură. „Ce simplu e să mori” se gândeşte întinsă la parter. „Ce simplu e să mori.”


imagine.

Nişte blugi modeşti


“Trebuie să îmi cumpăr o foarfecă” s-a gândit Dan Kurt în timp ce încerca să rupă cu mâna sfoara care lega noua lui pereche de blugi de eticheta lor. I-a cumpărat cu banii pe care i-a moştenit de la o mătuşă, bani care au ajuns la el după şase ani de la moartea acesteia, bani puţini şi vechi, pe care nu a vrut să-i irosească pe nimicuri, ci să-şi cumpere un cadou aşa cum i-ar fi cumpărat mătuşa lui. A ales o pereche de blugi dintr-un magazin oarecare, spălăciţi, care îi vin fix, nici prea largi, nici prea strâmţi, o pereche de blugi ieftină,  care nu iese cu nimic în evidenţă, aşa cum nici mătuşa lui nu a ieşit vreodată. „Nişte blugi modeşti” şi-a spus Dan Kurt cu voce tare când se admira în oglinda din holul micului apartament în care locuieşte. O tristeţe profundă l-a cuprins cât rostea aceste cuvinte, o tristeţe pe care a mai simţit-o, pe care o cunoaşte, dar pe care nu vrea să şi-o explice în niciun fel. Dan Kurt acceptă lucrurile, oamenii şi sentimentele aşa cum vin, fără să le pună întrebări. În seara aceea a adormit pe jos, pe hol, cu spatele lipit de oglindă, îmbrăcat cu blugii cei noi şi a visat-o pe mătuşa lui care era nemulţumită de alegerea pe care a făcut-o: „Puteai să găseşti unii mai frumoşi.”. S-a trezit complet amorţit şi a făcut eforturi mari ca să se ridice. S-a privit din nou în oglindă, şi-a cerut iertare mătuşii, şi-a dat jos blugii şi nu i-a mai purtat niciodată.

Urechile Anei Walter


Nimeni nu călătorește cu trenul marți dimineața, mai ales între două orașe de provincie, unde viața se scurge imperceptibil, inclusiv pentru locuitori. Nimeni, mai puțin Ana Walter, o prezență neobișnuită pentru orice gară din lume, nu numai pentru cea din orașul în care locuiește.  Fata care s-a născut cu urechi de pisică și nu a mai putut scăpa niciodată de ele. Mama ei păstrează toate ziarele în care a apărut povestea: pentru câteva luni a fost vedetă internațională. Presa străină a scris despre ea, echipe întregi de medici au studiat-o, dar nu s-a ajuns la niciun rezultat. Ana Walter s-a născut cu urechi de pisică și atât. Nu a fost găsit niciun factor care să fi influențat asta. Toată strălucirea s-a terminat repede, când alt subiect din lume a captat atenția oamenilor, iar Ana Walter a căzut într-o uitare în care plutește și acum.

În cele mai multe dimineți părul o ajută să își ascundă perfect urechile îmblănite, dar are și dimineți în care nu se străduiește deloc: își lasă urechile la vedere. Aceasta este una dintre acele dimineți, când Ana Walter e singura siluetă care umple scaunele sălii de așteptare din gară. Nu are deloc bagaj și e îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă până în pământ și strânsă pe gât, deși este mijlocul lui iulie, iar căldura nu slăbește nici măcar noaptea. Fata cu urechi de pisică face alegeri pe care nimeni altcineva nu le înțelege.

În vagonul în care s-a urcat mai călătorea o singură pasageră, o femeie bătrână care dormea cu gura deschisă și ținea în brațe un pachet mare, învelit în pagini de reviste. Ana Walter s-a așezat pe scaunul din fața ei,  a așteptat ca trenul să se pună în mișcare și a trezit-o: “Sunteți cea mai bătrână femeie pe care am văzut-o vreodată.” Aceasta a  deschis ochii, a zâmbit, și a adormit la loc, convinsă fiind că visează. Ana și-a întors privirea spre fereastră. Femeia nu visa, dar nimeni nu știa asta. Conductorul trenului a pus frână, iar Ana Walter a rămas prinsă în starea de levitație, așteptând să se lovească cu spatele de banchetă, lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată.

sursă imagine.

Gemenii

Ce fotografie grozavă, şi cu soare şi cu ploaie, şi cu mame şi cu copii, gemeni, bineînţeles.



Járai Rudolf
Tavaszi zápor (V., Sütő u. - Kamermayer u. sarok) 1940, de aici.

Over the love

Noua piesă de la Florence and the Machine, Over the love, cântată pentru mine şi pentru coloana sonoră a filmului The Great Gatsby al lui Baz Luhrmann, care se anunţă senzaţional. (eu sunt sceptic şi curios ce o să zică domnul Fitzgerald despre el, de acolo de unde e) Piesa superbă, bineînţeles.




Later edit: am ascultat piesa de cel puţin 20 de ori şi e numai ora 11.

Later later edit: "Cause you're a hard soul to save with an ocean in the way, but I'll get around it."

Later later later edit: Am văzut filmul şi mi-a plăcut, are unele scene foarte frumoase, care exprimă un fel de poezie. Bine, dar eu nu mă pricep.