Urechile Anei Walter

Nimeni nu călătorește cu trenul marți dimineața, mai ales între două orașe de provincie, unde viața se scurge imperceptibil, inclusiv pentru locuitori. Nimeni, mai puțin Ana Walter, o prezență neobișnuită pentru orice gară din lume, nu numai pentru cea din orașul în care locuiește.  Fata care s-a născut cu urechi de pisică și nu a mai putut scăpa niciodată de ele. Mama ei păstrează toate ziarele în care a apărut povestea: pentru câteva luni a fost vedetă internațională. Presa străină a scris despre ea, echipe întregi de medici au studiat-o, dar nu s-a ajuns la niciun rezultat. Ana Walter s-a născut cu urechi de pisică și atât. Nu a fost găsit niciun factor care să fi influențat asta. Toată strălucirea s-a terminat repede, când alt subiect din lume a captat atenția oamenilor, iar Ana Walter a căzut într-o uitare în care plutește și acum.

În cele mai multe dimineți părul o ajută să își ascundă perfect urechile îmblănite, dar are și dimineți în care nu se străduiește deloc: își lasă urechile la vedere. Aceasta este una dintre acele dimineți, când Ana Walter e singura siluetă care umple scaunele sălii de așteptare din gară. Nu are deloc bagaj și e îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă până în pământ și strânsă pe gât, deși este mijlocul lui iulie, iar căldura nu slăbește nici măcar noaptea. Fata cu urechi de pisică face alegeri pe care nimeni altcineva nu le înțelege.

În vagonul în care s-a urcat mai călătorea o singură pasageră, o femeie bătrână care dormea cu gura deschisă și ținea în brațe un pachet mare, învelit în pagini de reviste. Ana Walter s-a așezat pe scaunul din fața ei,  a așteptat ca trenul să se pună în mișcare și a trezit-o: “Sunteți cea mai bătrână femeie pe care am văzut-o vreodată.” Aceasta a  deschis ochii, a zâmbit, și a adormit la loc, convinsă fiind că visează. Ana și-a întors privirea spre fereastră. Femeia nu visa, dar nimeni nu știa asta. Conductorul trenului a pus frână, iar Ana Walter a rămas prinsă în starea de levitație, așteptând să se lovească cu spatele de banchetă, lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată.

sursă imagine.

Gemenii

Ce fotografie grozavă, şi cu soare şi cu ploaie, şi cu mame şi cu copii, gemeni, bineînţeles.

Járai Rudolf
Tavaszi zápor (V., Sütő u. - Kamermayer u. sarok) 1940, de aici.

Over the love

Noua piesă de la Florence and the Machine, Over the love, cântată pentru mine şi pentru coloana sonoră a filmului The Great Gatsby al lui Baz Luhrmann, care se anunţă senzaţional. (eu sunt sceptic şi curios ce o să zică domnul Fitzgerald despre el, de acolo de unde e) Piesa superbă, bineînţeles.

Later edit: am ascultat piesa de cel puţin 20 de ori şi e numai ora 11.

Later later edit: "Cause you're a hard soul to save with an ocean in the way, but I'll get around it."

Wuthering Heights

Mi-a plăcut în mod deosebit (aşa cum le plac oamenilor lucruri în mod deosebit) un comentariu de pe youtube la acest videoclip al inegalabilei Kate Bush: "... dansează ca o mică flacără într-un câmp rece şi gol." Sunt de acord.

Bukowski

Bukowski, dragul de el, însumează foarte bine ce simt eu despre lume în ultima vreme:

Later edit:

Îmi place de el mai mult ca poet decât ca prozator. Un mic exemplu:

sursă.

La solitude

Dragă,

Dacă e ceva de ce nu mi-e frică, asta trebuie să fie singurătatea. Nu mă sperie deloc și cred că numai oamenilor lipsiți de imaginație le e frică de singurătate. Nimic nu e mai frumos, acest gol pe care știu să-l umplu cu atâtea lucruri, forme, toate ale mele, căci eu cred că sunt complet în mine și cu mine, nu trebuie să ies din mine ca să mă desăvârșesc în niciun fel. Aiurez desigur, dar nu mi-e frică, îți jur, ca-n fața vreunei zeități vechi, vechi, doar aparent neinteresată.

 

Mă gândeam

Mă gândeam să mă reapuc de fumat, căci de când m-am lăsat de fumat nu îmi mai pare un lucru îngrozitor, ba chiar necesar în anumite momente ale zilei şi ale vieţii în general.

Paulette si André

Webcultura a publicat astăzi o serie de fotografii despre copilărie foarte, foarte, foarte frumoase. Fotografia de mai jos este făcută în Paris, în anul 1949 și se numește Paulette și André. Autorul ei este născut la Brașov. :)

Poze de pe telefonul mobil II

Braşovul în ultimele zile din decembrie 2012

Scări pe Dealul Mitropoliei pe 1 ianuarie 2013

Anunţ în curtea interioară a unui bloc de pe Magheru

O pisică indecisă.

Ceaţă şi prieteni în Centrul Vechi

Târg de lucruri gratis la Carol 53.

Statui pe Bulevardul Elisabeta.

Staţia de metrou Titan într-o sâmbătă.

Cer de vanilie la 7:20 dimineaţa.

Statuie pe o casă de pe strada Grigore Alexandrescu.

Mangustă la ZOO Bucureşti.

Chiuvetă într-un bar.

Casă pe strada Dimitrie Gusti.

Terasa de la Control.

Hârtii pe tavanul de la Lente.

Instalaţie la o expoziţie de artă contemporană japoneză la MNAC.

Ferestrele unei case de pe strada Grigore Alexandrescu.

Muzeul Naţional George Enescu.

Detaliu pe cladirea Muzeului George Enescu.

Înţelepciune populară la MŢR.

Te iubesc, Tamara

Mi-am tot început diminețile cu Gellu și Zenobia, pe care îi iubesc nespus, și parcă a venit așa, vreo două zile, primăvara. În pauza de masă mă duc mereu la mega image să îmi cumpăr diverse, dar mai mult ca să mă plimb până acolo, ca să mai ies și eu. Mă mai opresc la raionul cu pește și mă uit la macroul afumat întreg, de i se văd modelele pe spate, prins în vid, și mi se face milă și de el, și de fructele de mare și un pic de noi. Mă amuză nespus angajații de acolo, care vorbesc mereu urât de clienți, de față cu clienți, dar în șoaptă, ca să nu îi audă nimeni. Eu mă fac că nu reușesc să desfac o pungă sau admir ridicol niște portocale, ca să trag cu urechea, să aud și să râd. Îmi place în mod deosebit de o doamnă de la casă, cochetă, care îmi aduce aminte de o prietenă de a bunicii, Tamara. Tamara e mereu aranjată și are cumva un aer de superioritate față de celălalte fete de la casă, cum îi place să le alinte. E delicată când trece produsele peste scanner, dar sunt sigur că undeva, cândva, conduce o gospodărie cu mână de fier. Te iubesc, Tamara.

Dragul de Otto

Mi-e tare frică că o să se termine timpul şi că nu o să citesc toate cărţile, nu o să văd toate filmele, nu o să ascult toată muzica, nu o să scriu toate cuvintele, nu o să îl găsesc pe Dumnezeu, nu o să merg la Cernăuţi şi la Sulina. Lui Otto îi place să se uite prin fereastră la acoperişuri, e norocos că vede acoperişuri şi nu blocuri, cum vedem noi, îi place să le înveţe culorile şi să le picteze cu pensule fine pe planşe mari, în camera lui cu ferestre spre acoperişuri şi spre toate cărţile, spre toate filmele, toată muzica, toate cuvintele, tot Dumnezeu, tot Cernăuţiul şi spre toată Sulina. Lui Otto îi place ceaţa, mai ales dimineaţa, când iese pe străzi şi se plimbă printre acoperişuri cu un borcan cu miere în mână, pentru că numai în ceaţă găseşte toate cărţile şi tot Dumnezeul. Lui Otto îi place mierea şi câteodată uită să meargă, un picior în faţă, un picior în spate, un picior în faţă, şi în plimbările lui se împiedică şi scapă borcanul cu miere pe stradă. Lui Otto îi trece supărarea până se ridică şi pleacă mereu mai departe să caute toată muzica şi Sulina şi Cernăuţiul. Mi-e tare frică pentru Otto, că o să i se termine timpul şi că nu o să citească toate cărţile, nu o să vadă toate filmele, nu o să asculte toată muzica, nu o să scrie toate cuvintele, nu o să îl găsească pe Dumnezeu, nu o să meargă la Cernăuţi şi la Sulina.

Mentiune onorabila

Fotografia asta a câştigat "menţiunea onorabilă" la secţiunea "Locuri" din cadrul concursului de fotografie organizat de National Geographic în 2012. Nu vi se pare cea mai frumoasă fotografie din lume?

Restul fotografiilor câştigătoare aici.

Pe mine ma cheama Ion

E un Ion în fața mea în metrou (bineînțeles) cu o plasă mare mare în mână, așa mare că abia o poate ține, din care se văd pahare de plastic și prăjituri cumpărate de la real și sigur le duce la birou să își cinstească colegii. Numai Ioni în jurul meu de sâmbătă, când am fost la TNB și am văzut Năpasta lui Afrim, senzațională, care m-a ținut în tensiune pe scaun, de mi-au dat și lacrimile la un moment dat, ce bine că era întuneric și nu a văzut nimeni. "Pe mine mă cheamă Ion", așa spune nebunul până se îngroapă cu pământ, pe mine mă cheamă Ion, până îl cheamă Maica Domnului la Ea, pe mine mă cheamă Ion.

Pana le-o salva cineva

Zilele astea mi-s tare dragi casele din București rămase singure și în picioare, între istoria asta urâtă și viitorul lor șubred. Tare dragi mi-s, așa dragi că le vorbesc și-mi fac cruce când trec pe lângă ele, să le mai țină cine le-o ține, nu știu cât, da' să le mai țină o bucată de timp până când poate le-o salva cineva, de undeva, din mizerie.

"Orașul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creșteau și puneau o singură întrebare
pe când adulții nedumeriți și superbi
scădeau scădeau surâzând"

Gellu Naum - "Crusta"

Primul vis din an

Am visat că eram din nou pe Montmartre, unde a trebuit să îi arătăm niște bilete de muzeu unei mexicance grase ca să ne lase să intrăm. Se vedea turnul și am concluzionat că prima dată când am fost acolo era ceață. Am plecat cu metroul, care m-a dus până la stația Unirii via stația Brașov, scrise, bineînțeles, în franțuzește.

imagine.

Destinul Mariei Basescu

Nicio zi nu e mai frumoasă ca prima, nu-i așa, când toată lumea tace și se odihnește, of, după alte atâtea zile obositoare și încărcate de săracii porci, săracele vaci, săracii curcani și toate celelalte animale jertfite pentru zei mai mari ca noi, acum la sfârșit de an. În nicio altă zi nu cunosc orașele liniște mai mare sau somnuri mai adânci ca pe întâi, nici plimbările material mai bun sau diminețile lumină mai curată. 1 ianuarie e cea mai frumoasă zi din an și trece, of, așa de repede. L-am văzut pe Traian Băsescu la televizor, îi ruga pe jurnaliști să nu îl mai urmărească și să îl lase în pace, să petreacă și el liniștit acum, între ani. Lângă el îi stâtea nevasta, care îmi pare mereu evident chinuită de o mână invizibilă ce îi dirijează crud destinul de femeie frumoasă, dar atât de nefericită, of, atât de nefericită. Vă rog, să o îmbărbăteze și pe ea cineva, măcar astăzi.

E pacat de Dumnezeu

Dragă,
Îți scriu din nou ca să îți spun că ești frumoasă și că mă gândesc la tine în special dimineața, imediat după ce mă trezesc. E așa amuzant cum dimineața, în timpul scurt pe care îl am pentru mine, mă gândesc numai la tine. Fiecare amintire îmi e declanșată, firesc, de câte un obiect pe care îl uit prin baie sau de câte o mișcare pe care o fac și o știu de la tine. Pornesc, îți spuneam, în această avalanșă de imagini și muzică și dans, care se desfășoară rapid și mă face să mă așez de fiecare dată când se termină, pe un colț de ceva și să mă gândesc de la ce am pornit, cum am ajuns aici și unde mergem. Păcat că petrecem așa puțin timp împreună, e păcat de dumnezeu, cum se zice, dar așa e viața, cu tot mai puțin timp. Pot spune, desigur, că îmi umpli diminețile, întotdeauna cu bucurie, de foarte puține ori cu tristețe. Cu drag. Nu i-am mai scris lui Moș Crăciun, dar poate îi spui tu că tot ce îmi doresc e o pereche de pijamale. Te pup.

Centralele batrane

Spre seară, când ploua, ce păcat, m-am uitat în sus sub un felinar, cum mai fac oamenii, să ştie ei şi să se asigure că aşa e, plouă. Lângă mine, la trecerea de pietoni, unui băiat îi tremurau buzele necontrolat, de parcă era pregătit să izbucnească în plâns de când s-a făcut pământul şi apa şi focul, cum mi-a tremurat şi mie un muşchi la mâna stângă, un spasm, atâta tot, un spasm. Am stat aşa amândoi, aşteptând, eu culoarea verde, el momentul potrivit, şi ne-am despărţit într-o intersecţie luminată cum numai muzica mai luminează seri fără curent electric, atunci când centralele bătrâne cedează şi le lasă locul altor lucruri, să schimbe nopţi şi viziuni. Centralele bătrâne, care doar ele mai plâng singurătatea ploii într-o zi de iarnă.

Taie-l mama, incet

Mi s-a făcut ruşine în metrou, din nou, când încercam să mă ţin cu o mână de tavan, ca să fac faţă mişcărilor bruşte, şi mi-am dat seama că nu am unghiile tăiate cum trebuie, nu sunt frumos rotunjite, sunt crescute mai mult decât se cuvine. M-am înroşit, firesc, mi-am băgat capul în fular şi am încercat să îmi ţin echilibrul aşa, fără să mă sprijin de nimic. Am sperat că nu a observat nimeni micul meu moment ruşinos şi am ridicat capul, m-am uitat în jur, şi am ştiut că cine mă vede atunci pentru prima dată, o să mă cunoască aşa, roşu. A venit iarna când treceam pe lângă o cofetărie care are mereu în geam, bineînţeles, un anunţ de angajare cofetar cu experienţă, şi o singură masă ocupată, de o mamă tânără şi de fiul ei mic, îmbracat în galben. M-am oprit să mă uit la ei, că erau frumoşi, ca viţelul la poarta nouă şi numai atunci mi-am dat seama că viţelul se uită la poarta nouă doar pentru că nu recunoaşte poarta veche. Erau frumoşi şi doar el mânca un cremşnit pe care şi-l tăia elegant, în bucăţi mici, cum probabil îi spunea ea, rar, cât să audă numai el, cu doar câteva cuvinte, taie-l mamă mic, cu furculiţa asta mare, aşa mic, să nu îţi fie greu când vrei să îl înghiţi.Taie-l mamă, că mai bine tăiat decât aşa întreg, mai bine împărţit între mai multe decât aşa singur, taie-l mamă, încet, că iarna abia a venit şi avem tot timpul din lume.